Traian Ștef

Redactor Șef

     Traian Ştef, filă de dicţionar

Ioan Moldovan

                            

 Traian Ştef – poet, eseist, prozator, publicist. Născut la 23 iunie 1954 în Brădet, comuna Bunteşti, judeţul Bihor. Tatăl: Gheorghe, mama: Antiţa. Primele două clase în satul natal, apoi la Oradea, Liceul „Mihai Eminescu” (atunci Liceul nr. 4), absolvit în anul 1973. Studii universitare: Facultatea de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”,  Cluj, secţia română-franceză, absolvită în anul 1979.

 Redactor la Revista „Echinox” între anii 1975-1979 ; profesor la Liceul Industrial Popeşti şi la Şcoala Cuzap, Bihor, între anii 1979-1986; metodist la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare între anii 1986-1990; redactor la Revista „Familia”, din 1990 până în prezent; consilier judeţean din partea Partidului Alianţei Civice, preşedinte al Comisiei de cultură, 1996-2000; director al Bibliotecii Judeţene Gheorghe Şincai, Bihor, Oradea, din iunie 2006 până în septembrie 2008. Data primirii în Uniunea Scriitorilor: 1994;  în ASPRO: 1994. Debutul absolut : Revista „Familia”, nr.6, 1974, cu poezie. Anterior prezent în revista liceului, Ritmuri incandescente, cu poezie şi eseuri, începând cu clasa a X-a (anul şcolar 1970-1971). Debutul editorial : Călătoria de ucenic, poeme, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993. Colaborări la revistele : Echinox, Familia, Vatra, Steaua, România literara, Tribuna, Poesis, Arca, Orizont, Ramuri, Interval, Altitudini, Convorbiri literare, Observator cultural, Calende, Paralela 45, 22, Provincia, Varad ; la ziarele: Transilvania jurnal (Braşov), Gazeta de vest (Oradea), Vest (Oradea), Jurnal bihorean, Oradea.

Colaborări în volume colective : Catarge, Ed. Eminescu, 1977 ; Caietul debutanţilor, Ed. Albatros, 1982 ; Un sfert de veac de poezie (la Sighetul Marmatiei), Fundaţia Luceafărul, 1998, antologie de Vasile Muste, prefaţa de Laurentiu Ulici ; Romanian poets of the 80s and 90s, ed. Paralela 45, antologie de Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Georgeta Moarcăş, Pitesti, 1999, Corabia cu poeţi, antologie de Ioan Moldovan, Biblioteca Revistei Familia,  Oradea, 2002. Prezent în antologii în limbile maghiară, slovacă, slovenă, franceză, germană, engleză.

Opera tipărită: Călătoria de ucenic, poeme, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993; Femeia in Roz, poeme, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1997; Despre mistificare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1998; Tandreţea dintre noi, poeme, Editura Axa, Botoşani, 1999, colecţia La steaua-poeţi optzecişti; Ridicolul, eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998; Despre calitatea umană, eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000 ; Leonid Dimov (împreună cu Viorel Mureşan), Editura Aula, Braşov, 2000, seria Canon; Orbul şi dintele de aur, povestire eseisticopoematică, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002. A vilagtalan es az aranyfog (traducerea în maghiară de Molnar Judit), Ed. Literator, 2004, Oradea; Didascaliile, poeme, Editura Paralela 45, 2007; Holgy rozsaszinben, poeme în traducere maghiară la Editura Ab-Art, Bratislava, 2009; Deficitul de prezent, eseuri, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009. Traduceri în limba maghiară împreună cu Molnar Judit, Istorii orădene, Biblioteca Revistei Familia, 2006. Realizarea antologiei Dilingo, 10 prozatori români contemporani, Ed. Noran, Budapesta, 2008; Povestirea Ţiganiadei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2010; Poezii, Editura DaciaXXI, Cluj-Napoca, 2010; Ceremoniile, (antologie de autor), Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011; Cardul de credit, poeme, A Ciganyiasz elbeszelese, Europrint, Oradea, 2012, traducere de Demenz Peter); Editura Tracus Arte, 2013; Laus, poeme, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2015.

Referinţe critice, în volume: Al. Cistelecan, Top ten, Ed. Dacia, 2000; Ion Pop, Viaţă şi texte, Ed. Dacia, 2001; Ion Pop, Echinox – vocile poeziei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2008 ; Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2003;  Stefan Borbely, Claudiu Groza, Iulian Boldea, Poeţi români postmoderni, Ed. Ardealul, Tîrgu Mureş, 2008. Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, Editura revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2000; Andrei Bodiu, Evadarea din vid, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, Nicolae Oprea, Nopţile de insomnie, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.  Prezent în Dicţionarul scriitorilor din anii 80-90, în Dicţionarul Echinox, în Dicţionarul general de scriitori români, în Dicţionarul biografic al literaturii române, în Dicţionarul Academiei Române şi altele.

*

Călătoria de ucenic este o carte construită cu multă grijă, simţ al proporţiilor şi rafinament, ea nefiind o simplă adunare de poeme ci o arhitectură muzicală în spaţiul căreia teme, motive, leitmotive sunt orchestrate riguros şi inteligent pentru a da o imagine elocventă a teritoriilor lirice pe care poetul le stăpâneşte. Observaţia de mai sus este valabilă şi chiar primeşte un plus de strălucire în cărţile de poezie ulterioare.

„Traian Ştef este, aşa zicînd, un dublu disident în interiorul mişcării literare a anilor optzeci: şi faţă de retorica generală a generaţiei, aşa cum este ea îndeobşte acceptată – o lirică ironică, cu decolări din sau chiar sondări în cotidian, slobodă la gură sau, mă rog, pentru anii aceia mai slobodă cu cele licenţioase, de la teme tabu la simplul lexic sau argou, antiestetizantă şi anticeremonioasă etc. etc. – şi faţă de gruparea clujeană a aceleiaşi generaţii, una totuşi livrescă, mai conceptualizată în scris, dar şi mai puţin naturală şi plastică în expresie decît grosul ei bucureştean. Marele merit liric al lui Traian Ştef este acela de a avea prin stilistica relaxată a versului său, prin melancolia temei vechi, printr-o dezinhibare care exclude orice artificiu retoric dar şi loc comun, un profil vizibil, distinct în poezia de astăzi în care, din nefericire, asemănările dintre poeţi copleşesc diferenţele.” (Vasile Dan)

După Călătorie de ucenic (1993), carte de debut, foarte întârziat, dar, în compensaţie, lipsit de îngânări, şovăiri şi falseturi, Traian Ştef şi-a decupat repede şi ferm tărâmul liric, şi-a acreditat arta de a-l gospodări, în volumul Femeia în Roz (1997). O perpetuă nelinişte interioară îl împinge să proiecteze asupra lumii o privire dăruită cu energie misterioasă: ea făcea ca obiectul scrutat să devină fluorescent şi viaţa să-şi cunoască preţul  sensurilor. „Înşelătoria” poetică, prea bine stăpânită de poet, de altfel, accepta cu un fel de amuzament  măştile estetice ale existândului (v. „Poemul lăudăros” din  Pentru că nu pot descrie ), dar sarcina secretă a poetului, pe care el o mărturisea cu fereală, cu o discreţie a bunei cumpătări a comunicării lucrurilor grave, rămânea melancolia de a fi văzut lumina încremenită a morţii atotprezente, de nedomesticit, de neatins decât prin poem, prin intermediar creat: „Numai tabloul numai cartea/ Mai obişnuiesc oamenii cu moartea”( în Poem pentru coperta a patra). E o obişnuinţă, nu atât a oamenilor, cât a omului-poet, cel care „învaţă a muri”, devine un iniţiat, deţine o cunoaştere pe care însă nu o poate desfăşura decât intermediată artistic/spiritual.

Poemele din Femeia în Roz cultivă acest tip de dezvăluire a profunzimilor prin apel la deja-creatul artistic în devălmăşie cu creatura şi lucrul imediate, concrete. Nu numai sacrul se ocultează în profan, ci şi marea absenţă în prezenţele realului şi irealului. Probabil de aceea poetul are mereu pornirea de a dialoga cu poetul de-alături, de a-i împrumuta acestuia fapta (transcriind-o codat în poeme, dar lăsând şi semne de descifrare), nu pentru nu ştiu ce orgoliu cantitativ, ci dintr-o solidaritate a celor ce ştiu. Această invitaţie la identificare şi împărtăşire o vom regăsi în cărţile următoare, cu valenţe sporite şi cu frumuseţi lirice aparte, în poeme precum Poetul aşteptând îngerul, Poetul care aşteaptă actul următor, Poetul cu mîna de noapte ş.a. Femeia în Roz  nu e decât figura unei interiorităţi al cărei conţinut amalgamează alchimic angoasa, nostalgia, fulguranta serenitate, exasperarea, tânjirea sentimentală, urâtul, grotescul, ironia etc. Ea este „Femeia despre care v-am vorbit”, teribilă, senzuală şi toxică, vicleană şi concupiscentă, fascinantp şi terifiantă, lilială şi letală, căreia poetul îi poate face doar „un portret kitsh”, pe care o poate închipui în „Parcul de Distracţii” al poemului, unde el însuşi este „Noul Sisif” învârtind manivela jocurilor atractive/repulsive ale vieţii. Volumul Femeia în Roz – cuprinzând şi traducerea în engleză a unor poeme, translare datorată lui Doru Mateoc – , acest „poem de dragoste care poate fi înţeles” al lui Traian Ştef, este dovada unei maturităţi poetice de la înălţimea căreia înţelesurile liricii sale se dezvăluie pline de miez şi de savoare.

Cu Epistolele către Alexandros (2004) Traian Ştef părăseşte doar aparent meditaţia singuratică spre a face loc unei expuneri a spectacolului politic de provincie sub formă de „epistole” în care satira, sarcasmul, veninul gravează tipologii, maladii ale socialului şi moralei, personaje ale comediei umane prinse în timpul imediat. Dincolo de „circul” descris cu dichis şi solemnităţi, mimate după modelul anticilor, amărăciunea conştiinţei vulnerate, tristeţea elegiei existenţiale îmbibă papirusul satirei. Că scrie poezie, proză (Orbul şi dintele de aur, povestire eseisticopoematică – 2002), eseu propriu-zis (Despre mistificare – 1998, Ridicolul – 1998, Despre calitatea umană – 2000) sau monografie literară (Leonid Dimov – 2000), Traian Ştef e mereu sub pecetea unei întristări provocate de fragilitatea condiţiei umane şi de nostalgia unui eon apolinic al vârstelor omului.

Mai mult ca în oricare carte a sa, mai substanţial şi, fiind vorba de poezie, mai frumos, Traian Ştef ne arată în Didascaliile (2007) cum a trăi înseamnă să ne simţim pierduţi şi, odată acceptată această tragică situare şi această privire căreia îi sunt nesuferite amăgirea de sine, disimularea şi retorica, poetul abandonează lâncezeala de-a fi, trece prin dezordinea vieţii, îşi caută libertatea şi o găseşte în măsura în care, iată, se întâlneşte cu sine. „Didascaliile” sale sunt, în felul acesta adânc sufletesc, „indicaţiile” celui care nu mai suportă decât ordinea propriului spectacol interior, „învăţăturile” unuia care vrea să dăruiască, nu să impună, să-ţi fie aproape, iar nu să te oprime cu partituri mincinoase. Iar această îndeletnicire existenţială şi poetică e resimţită ca o înfricoşare a sinelui şi ca o datorie faţă de celălalt (v. Am rămas datori); ca o melancolie a slăbiciunii firii omeneşti („Am ajuns repede la o concluzie/ Discutând cu Ion despre poemul uriaş/ Concluzia e simplă zice nu poţi/ Recunoaşte/ Nu eşti destul de orb”, în Poemul-bibliotecă) – imediat răzvrătită de propria-i pierdere în lucrurile apropiate şi apropriate (vezi Fac prea multe lucruri dintre cele care trebuie); şi ca un vis mistuitor şi insaţiabil ( în  Celălalt rac). Ca o tandreţe insuportabilă şi de neîncăput în ţesătura cuvintelor ( în  Haina purtată în corul antic  şi în  Cîntec tandru) şi ca o renunţare repede discreditată, pentru că viaţa şi poezia se mai folosesc, după secrete înţelegeri şi misterioase pacte, de poet ca de un trimis în aventura aceasta pe care îl obligă să o privească în ochi, ca pe o „Femeie în Roz”, mereu Femeia din creier, el însuşi fiind un Orfeu târziu pentru care iubirea şi moartea sunt la fel de fatidice precum pentru Orfeul primordial: „Creierul meu ştie cum o femeie/ Fără vîrstă mi se va arăta/ Şi cum ne vom plimba într-o grădină/ Cu sicomori. Femeia fără vîrstă/ Are o picătură de sînge pe buze/ Atît îmi poate oferi/ E reală îmi zic/ Şi mă trezesc îndrăgostit.”

Ioan Lascu consideră că poetul este în Didascalii  „un actor care se joacă pe sine prin cuvinte, dar nu oricum, ci după tiparul «corului antic»! Aşa văzând că stau lucrurile ne putem regăsi, poate, chiar în capul pistei de încercare a unei interpretări cât de cât fidele faţă de textele lui Traian Ştef, care, în cartea cu pricina, intenţionează să ne comunice nişte învăţături despre el însuşi, la modul poematic şi, de ce nu?, histrionic.”

Al. Cistelecan vede în Traian Ştef „un moralist de tip clasic, adică de tip francez (…) Atât de pur şi structural moralist încât nu i-au ajuns trei cărţi de eseuri de gen (Despre mistificare, Biblioteca Revistei Familia, 1998, Ridicolul, Paralela 45, 1998, Despre calitatea umană, Paralela 45, 2000) – la care între timp se adaugă volumul Deficitul de prezent (2009), n.n. –, ci s-a extins cu moralismele şi-n poezie; ultimele sale două volume din această specie, şi cu deosebire penultimul, de spirit latin (Epistolele către Alexandros, Paralela 45, 2004, respectiv Didascaliile, Paralela 45, 2007), sunt şi ele dovezi ale alertei morale şi ale reacţiei sceptice la realitatea văzută ca spectacol cam grotesc; dar spectacolul vizionat de un poet etician.” Comentând volumul, Andrei Bodiu afirmă: „Epistolele către Alexandros ni-l arată, cred, cel mai bine pe Traian Ştef: idealist si sceptic, cu un excelent simţ al observaţiei sociale, tolerant pînă unde valorile sale morale sînt atacate, om al cetăţii pentru care suferă în cel mai adînc sens patriotic. Dincolo de aceste reflexe, prin care desluşim, mai bine ca în oricare dintre cărtile sale de pînă acum, personalitatea lui Traian Ştef.(…) Epistolele lui Ştef, 12, ca şi capitolele epopeii, la număr, au, asemeni modelului antic, o dimensiune etică. Sensibil la spiritul veacului, Ştef nu încarcă excesiv componenta morală a textului. Ar fi fost, probabil, plicticos şi, pînă la urmă, neeficace să procedeze astfel. Este însă un profesor subtil, care, ca orice dascăl de calitate, pleacă de la exemple şi-şi lasă elevii (cititorii) să tragă concluziile. Scenariul poetic ne situează, de la început, într-un decor care amalgamează, ludic, imaginea unei lumi antice cu societatea de azi. Epistolele sînt trimise de la Varadinum Felix: „din Varadinum Felix, îţi scriu, iubite Alexandros,/ Unde cu toţii stăm, oameni liberi şi sclavi,/ În marile terme-aburinde, cu nuferi/ Şi bivoli în scaldă, ridicînd namolul./ Vindecător pe umerii noştri apăsaţi de grijile patriei“. Şi din Varadinum, mai ales, se vor alege personajele despre care va scrie Ştef.

Ipostaza de prozator a lui Traian Ştef a fost salutată de Nicolae Oprea astfel: „Se poate spune că Orbul şi dintele de aur însumează toate reţetele ficţiunii postmoderne: intertextualitate şi autoreferinţă, discontinuitate temporală şi spaţială, colaj şi joc compoziţional, parodie şi comentariu ironic, ambiguitate şi autocontrazicere, carnavalesc şi antimimesis, disoluţia personajului, lumea proiectată ca labirint, structuri deschise, pactul tacit dintre scriitor şi cititor pentru ca „obiectul estetic” să fiinţeze etc. Epicul apare redus la esenţe într-o proză cu turnura eseistică în care primează anecdotica sintetică. Autoreflexivitatea auctorială îmbracă o formă aparte în romanul lui Traian Ştef. Întrucât fuziunea dintre evenimentul concret şi ficţiune se realizează cu ajutorul a două personaje alegorice, Spiritul locului si Spiritul povestirii care-şi dispută supremaţia asupra Autorului. Întrepătrunderea dintre lume şi text e generată mai cu seamă prin desfiinţarea cronologiei lineare. Magnetul auctorial atrage într-un fel de prezent schopenhauerian atât trecutul, cât şi viitorul, astfel încât ajung să coabiteze în text „emanatul” cu „împuşcatul”; chiar dacă estimp dictatorul, denumit expresiv Spahiu, fusese executat. „Epopeea” eroic-comică se încheie în maniera literaturii carnavalizate (reactualizând motivul lumii ca teatru) cu o înscenare enormă: pe scena Alexandriei se joacă piesa „Căderea Dictatorului”, în timp ce poetul urbei recita simbolic din Ţiganiada lui Budai-Deleanu.”.

Pasiunea şi dotarea pentru eseu au fructificat câteva volume pe care critica le-a comentat prompt. Astfel, Ion Bogdan Lefter scrie despre autorul lor: „Indiferent dacă face excursuri sistematice sau fragmentare, pe subiecte varii, şi cînd comentează evenimente sau cărţi, şi cînd scrie liber, pornind pe firul cîte unui subiect care-l preocupă, colegul nostru pune în mişcare aceeaşi manieră: discurs grav, înalt-conceptualizat, organizat în jurul marilor teme ale vieţii, ale epocii, „umanizat” de asumarea personală, cu trimiteri la situaţii concrete, din viaţa publică naţională sau din existenţa proprie. Tonul e calm, reţinut. Enunţurile – atent cîntărite. Nu retorica îl interesează pe autor, ci mesajele, ideile. Excelent scriitor, are o plăcută cursivitate a frazelor, dar evită efectele calofile, jocurile stilistice, cochetăriile, picanteriile (o singură excepţie, savuroasă: textul Despre stat, din Deficitul de prezent, în care face amuzante şi totodată pline de miez explorări lexicale şi semantice). De remarcat sentimentul special de responsabilitate cu care Traian Ştef vorbeşte, cu credinţa că despre lucrurile majore nu trebuie discutat cu uşurinţă şi uşurătate, la repezeală, ci cumpănit, căci cuvintele, opiniile, evaluările intelectuale au greutate.” La rândul său, Ştefan Borbély ţine să semnaleze „eleganţa, nobleţea neostentativă a ideilor, aristocratismul: Despre comoditate, Despre certitudine sau Redundanţa şi duplicatul sunt eseuri de sorginte britanică, superioare şi bine construite, deschise în final spre o realitate – România de azi – care le este infinit inferioară. În mod programatic, Deficitul de prezent are – ca şi cartea despre mistificare din 1997– un liant subteran, coagulat în dorinţa de a înţelege de ce nu reuşesc românii să-şi administreze mai bine prezentul.” Gheorghe Grigurcu încheie cronica la Deficitul de prezent astfel: „Traian Ştef se prezintă drept un condei lucid şi integru, din rîndul celor ce ne propun să ne asumăm sarcina unei istorii ce-şi asumă, la rîndul său, sarcina culturii, pentru a ne readuce la condiţia normalităţii.”

Un excelent portret al lui Traian Ştef ca „gospodar al culturii” îl datorăm prozatorului Miron Beteg: „De parcă ar fi respirat doar aerul gimnaziului Cynosargos, Traian Ştef a scris, din 1993, anul debutului editorial, despre ridicol, despre narcisism, despre libertate şi despre ironie, s-a ocupat de Thomas Mann şi de Homer, l-au fascinat şi Odisseu dar şi Niculaie Moromete, l-au interesat şi Tolstoi dar şi kitschul, s-a lăsat atras şi de realităţile troiene dar şi de irealităţile mioritice, l-au preocupat şi comoditatea dar şi certitudinea. Cu bogăţia de subiecte împrăştiată de-a stînga şi de-a dreapta precum seminţele primăvara la vremea semănatului, s-a aşezat gospodăreşte pe scris: eseu, poezie, proză, editorial, texte de despărţire de prieteni şi rînduri de apropiere de neprieteni, cronică de întîmpinare şi studio academic ( Ridicolul putea reprezenta, de ar fi vrut, o excelentă teză dedoctorat), iar cînd acest «abuz» i s-a părut nu totuşi suficient s-a apucat să rescrie Ţiganiada lui Budai-Deleanu, într-un efort de a îmblînzi stihiile limbii şi sintaxei de secol XIX şi a-i limpezi rosturile încă neasimilate. Din această perspectivă pare Traian Ştef un gospodar al culturii, practicînd o variantă nedisimulată de autarhism cultural, cum unii dintre micii socratici teoretizau autarhismul individual, mulţumirea-cu-sine. Acest şantier cultural în care nici un meşter nu vine din afară  şi orice materiale sunt de găsit în propria ogradă, şi arheologie a rudimentelor şi schiţă a unei Capele Sixtine păgîne, nu-l particularizează pe Traian Ştef în cadrul propriei generaţii (majoritatea optzeciştilor s-au încercat în toate, şi cultural şi social) dar îl individualizează tocmai în raport cu această exterioară difuzie.”

---

Ultimul mohican

 Al. Cistelecan

                                      Cam la zece ani după ce, cu chiu-cu vai, seria lui a reuşit să scoată capul în lume, amînat rînd pe rînd, dar cu aceeaşi eficienţă, de cenzură, oficii editoriale şi prieteni, debutează, în sfîrşit, şi Traian Ştef. Poetul, în aceeaşi măsură şi un rafinat eseist, ţine de o masivă şi eclatantă promoţie echinoxistă, locul lui “istoric” fiind alături de Ion Mureşan, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Emil Hurezeanu, Dumitru Chioaru, Ion Cristofor, Viorel Mureşan ş.a., cu toţii protagonişti ai pieţii de debut de la începutul deceniului trecut. În aceeaşi comunitate eterogenă dar coerentă se integrează el atît prin program şi afinităţi, cît şi valoric. Ultim mohican, cu Traian Ştef se încheie, în ce are semnificativ, catalogul clasei de lirică a generaţiei 80, chiar dacă recensămîntul scrupulos al lui N. Oprea va mai da la iveală cîteva nume sărite. E vorba de o încheiere mai degrabă de efect decît spectaculară, cortina trăgîndu-se pe un contrapunct ce are pregnanţa unui dezacord. Căci în Călătoria de ucenic (Biblioteca Revistei Familia, 1993), poetica generaţiei, în cele cîteva elemente ireductibile ale ei, a ajuns la capătul propriei metamorfoze. Ea sfîrşeşte aproape în contrariul ei. Intrată, brutal, printr-o tehnologie a stenogramei imediate, ea iese, discret, printr-o sublimare a cotidianului în meditativ. Dintr-o viziune ahtiată de real, ea a ajuns una retractilă şi interiorizată, iar dintr-o retorică scandaloasă şi expansivă – una contrasă în timidităţi şi embleme. Agresivitatea ei ironică s-a transformat în tandreţe, scriitura holografică într-una iradiantă iar euforia compoziţională într-un cremonial auster. Metamorfoza principiilor şi a mijloacelor, fără a ieşi, totuşi, din hotarele paradigmei, e atît de ineluctabil condusă spre contrariul lor încît lucrurile par a fi fost aranjate pentru ca tocmai Traian Ştef să iasă încheietor de pluton. La o primă vedere, poemele lui elegante pînă la distincţie şi rafinate pînă la delicateţe nici nu par a se încadra în poetica optzecistă. Cel puţin nu în cea ortodoxă. Destule elemente de sintaxă şi viziune, distanţate, dacă nu chiar retardate faţă de cele dominante în sînul generaţiei, dicţiunea hieratică şi religia unui substrat mitic al poemelor, ca şi inervaţia culturală a versului şi tăietura riguroasă a ciclurilor îl împing pe Traian Ştef mai curînd într-un dialog  distilat cu interbelicii decît cu congenerii. Umbra lui Blaga, dar şi, dintre ai noştri, a lui Ion Barbu sînt, adesea, mai acut şi mai stimulativ prezente decît cotul imediat al colegilor de serie sau de generaţie. Dar dincolo de elementele structurale care l-au afectat pe Traian Ştef unui concept imobil şi anistoric al poeticului, volumul său ocultează o metamorfoză quasi-integrală a doctrinei opzeciste. Ţinut, şi de propria structură, şi de privilegiul unui debut suspendat peste orice limită a bunului simţ, mai mult pe marginea decît în şuvoiul propriei generaţii, Traian Ştef a fost obligat să treacă poetica acesteia, asumîndu-şi-o, printr-un întreg lanţ de medieri. Neputînd profita de primele ei valuri, el a profitat de esenţa decantată a programului. Talent leneş, din cele cărora trebuie să li se dea mereu pinteni, Traian Ştef e, în schimb, o conştiinţă exigentă pînă la inhibiţie. Din cumulul celor două „presiuni”, ambele trăgîndu-l spre tăcere, a ieşit acest volum de limpidităţi în care diferenţierea e mascată sub glacialitate, dar în care nervul polemic e într-o continuă alertă. Traian Ştef nu e, astfel, epigonul propriei generaţii, ci cel ce trage ultimele consecinţe din principiile ei creative. El e cel ce închide paradigma.

            Nimic din retorica generaţiei nu mai are la el aplombul inaugural şi verva sfidării. Dar aproape nimic din arsenalul ei nu lipseşte, transpus din ostentaţie şi vehemenţă în eficienţă şi discreţie. Cinismul care vitriolează, adesea prin simple declamaţii emfatice, imaginarul atîtor congeneri, e de regăsit şi la el ca rădăcină a unei viziuni expresioniste în care atrocitatea e desenată cu eleganţă şi în care declasarea idealităţii e marcată prin semne de un grotesc intensiv. Notaţia lui Traian Ştef are energie vizionară şi poemul său deschide, sub sintaxa glacială, trape existenţiale. Sub desenul precis se simte ameninţarea vertijului, iar sub distincţia frazării, o iminenţă funestă: „Pe deal stă otrăvit un cal / Soarele răsare din pîntecul lui sfîrtecat / Lupii se adună scheunînd / Sateliţi ai unui hoit în centrul atracţiei / Eleste fizicianul pregătit/  Pentru orice întrebare a naturii” (Pagina 9). Stilul lui Traian Ştef se bazează pe această parazitare intelectuală a dramei existenţiale, degajînd tensiunea lirică în volute de fum. Rafinamentul descriptiv şi ritualitatea dicţiunii fac parte dintr-un scenariu protector prin care poetul îşi apără fragilitatea de imediateţea atrocităţii. Dacă nu e una de îmblînzire şi exorcizare, poetica sa e una de îndepărtare, prin filtre ceremonialice şi convenţionale, a vehemenţei realului. Poetul extrage, de regulă, semnificaţiile simbolice ale acestuia, preferînd să parcurgă drama în registru mediat, savurîndu-i mai degrabă sensul decît convulsia. O mişcare de abstractizare se simte aproape peste tot în poeme, paralelă cu una ce tinde să oculteze sîmburele exploziv al cotidianului în ceremonialul discursiv. Dar oricît de timid şi de precaut, Traian Ştef dă tîrcoale aceluiaşi real, luîndu-l mereu ca prag de pornire şi disociindu-l în retorte fine. Poetica lui nu tinde să substituie principiul realului imediat cu acela al imaginaţiei exaltante sau eufemizante şi ea se mişcă, concentric, pe traiecte dramatice. Evoluînd în perimetrul aceluiaşi coşmar, el a schimbat doar stenograma pe prospect.

            Nici tentaţiile ironice nu lipsesc din subsidiarul poemelor, deşi ironia lui nu invadează viziunea, înconjurînd-o doar cu o aură relativizantă. Cu aceeaşi peniţă muiată discret în imaginarul grotesc, poetul trage textul în gratuitate, după ce a îmbiat afluxul livresc cu ispita unei lirici de inervaţie etică: În teatrul de situaţii măsluitorii/  Cu surîsul dezlipit/  Ca o broască rîioasă înotînd/  Să iasă din propria lînă// Unde duceţi realitatea asta / Am întrebat din prag/  O ducem la bun sfîrşit/  Se auzi răspunsul (Înotînd în propria lînă). Linia morală a poeticii sale trece însă şi prin pasaje mai acute, participînd direct la subversivitatea scriiturii optzeciste. Ea se întretaie atunci cu meditaţia cotidianului şi cu sublimarea decepţiei existenţiale într-o caligrafie elegantă a alienării. Lirică participativă, poezia lui Traian Ştef contrage coşmarul moral într-un registru în care frustrarea cotidiană se suprapune peste aluviuni evanghelice, legînd supliciul imediat de supliciul exemplar. Disperarea şi patetismul versurilor se nasc din ineluctanţa lor: „Să-ţi dai foc în piaţa oraşului/  Ca să poţi striga de durere/ Dar să priveşti uşurat/  Găleţile de apă / În care o mînă  o spală/  Pe alta/  Un ochi îl orbeşte/  Pe celălalt // Şi să-ţi dai sufletul/  Ca să poţi păstra tăcerea (Un ochi îl orbeşte pe celălalt). Traian Ştef nu-şi retorizează niciodată temele, alegînd coagularea dramei în nuclee suspendate într-un text aerisit. El preferă întotdeauna scriitura eliptică, cu racord mitic, densificînd semnificaţiile pe măsură ce răreşte ochiurile scriiturii. Tendinţa lui e de a transforma simpla sugestivitate în iradianţă şi de a activa la maximum spaţiile tăcerii.

Volum secţionat în cinci cicluri, ele însele cine ştie cît de sever amputate, Călătoria de ucenic e de o riguroasă unitate stilistică şi atitudinală, deşi tentaţiile centrifuge nu i-au lipsit autorului. Dar acestea au fost mai degrabă tentaţii tematice şi orizontul lor de fugă a fost întotdeauna limitat şi adus la coerenţă de viziunea ceremonialică. Indiferent ce şi-a propus, Traian Ştef s-a regăsit în acelaşi registru în care melancolia şi retractilitatea se contopesc  într-un ritual ce e deopotrivă existenţial şi scriptural, reflexiv şi participativ. Părînd sfioasă şi impresionabilă, poezia lui nu iese, de fapt, dintr-ale ei, lovindu-se repede de propriile ireductibile. Poetul nu sare peste propria umbră şi chiar atunci cînd tentează cîteva Comentarii la Elegiile din Duino, probabil mai în tinereţe, el nu se lasă nici sedus şi nici contaminat de retorica exaltat-interogativă a lui Rilke, întorcîndu-se prompt în ceremonialul autospecular: „Lăsîndu-mă în voia aparenţelor/  Aş putea scrie un poem trist/  Făcînd uz şi de cîteva amintiri bine alese/  Sau melancolic/  Dar tristeţea mea nu e deloc muzicală/ Seamănă mai degrabă cu a unei fiinţe/  Care ar vrea să ocrotească un licurici/  Şi-l priveşte pînă îi uită înţelesul/  Şi se întoarce mereu în locul acela/  Gol/  Şi şopteşte strigă cîntă în hohote/  Versuri pe care nu le ştia decît în vis/  Şi tot aşa pînă într-o zi/  Descoperă că acesta e un joc/  Şi nu renunţă (Prima elegie). Sonurile luate din ritualitatea mircea-ivănesciană prevestesc ceremonialitatea sub semnul căreia se va dezvolta, ulterior, poezia lui Traian Ştef. Căci efortul lui poetic e, în definitiv, chiar acesta: de a introduce existenţa într-un ritual. Nu „conştiinţa efortului artizanal” e cea care-l domină, cum crede Gh. Grigurcu (în „Contemporanul”, 40/1993), ci viziunea ca rit, contragerea cotidianului în ceremonie.

(„Vatra”, nr. 10, 1993)

---

          Spectacol în spectacol

Gheorghe Grigurcu

                          Poezia lui Traian Ştef are ca punct de pornire o subtilă dezabuzare a poetului (post) modern în raport cu lucrurile pe care le-ar putea evoca. Lumea e intelectualmente obosită, ca şi poetica, drept care autorul apelează la observaţia „simplă”, la notaţia discontinuă, care au şanse mai mari de a surprinde fărîmele de prospeţime ale realului ireal din care se compune poezia. O anume „sinceritate” strategică e implicată în această scriitură, dispusă a scoate la vedere toate elementele sale de fabricaţie, poezia poeziei ca şi sentimentul, ambiţia auctorială ca şi existenţialul senzorial, într-un amestec ce sugerează un romantism antilivresc, vitalist: „Scriu acest poem/ Pentru că nu pot descrie/ Coapsele Femeii în Roz/ Ochii ei glazuraţi ca două măceşe/ Degetele ei/ Cum mi-ar mai amesteca fierea/ Printre globulele sîngelui// Eu le văd eu le aud/ Cum se mişcă şi mă cunosc/ Zice poemul, lăudăros/ Ca doua bomboane/ Cu care mă topesc/ Eu vreau să iubesc/ Eu nu vreau viaţaevis/ Eu nu vreau să fiu citit/ Eu vreau să fiu jarul,/ Cu care a ars oala olarul?” (Pentru că nu pot descrie). Totul însă la o tonalitate redusă, într-o dispoziţie tîrzie, incredulă, ce se transpune în ludic. Parcă ne aflăm într-o încăpere cu lumina scăzută, intimă, care predispune la un vis bonom. Motivele sînt izolate, urmărite cu ochiul fanteziei care le imprimă aspecte insolite, însă mereu inofensive, miniaturale, glumeţe: „Ce potrivire sintactică/ Ce text/ Ce dinamică/ La saxofon/ O silabă/ Săltînd/ De la locul ei/ La locul ei” (Daca nu poţi scrie). Sau: „Pe limba puternicului/ Cuvintele sînt ca nişte mătuşi/ Demodate rujate violate” (Ibidem). Desigur, însăşi această surdină devine obsedantă, această grijulie reducţie a dramatismului se încarcă de un dramatism particular: „Duc mîinile la ochi şi număr/ Ascunde-te/ Dar nu la spatele meu/ Ştiu acum/ Ştiu privi/ Asemeni pietrei prin curgerea rîului” (De-a v-aţi ascuns). Prin expresia lui sincopată, fragmentată, poetul, are aerul a se apropia de-o înţelepciune esenţială, de un mare adevăr revelator, la a cărui formulare renunţă în ultimul moment. În fundal se desluşesc arhetipurile, formele „perfecte” ale naturii („fagurele”, „lăptişorul de matcă”, „substanţa însăşi”), peste care se suprapun cruzimile degradării, „golul” fiind supremul, „învăţător”. E un suprarealism vag, nonşalant, ce joacă pe cartea propriei sale epuizări. Luxurianţa dicteului automat se retrage în favoarea unei transparenţe ce ne îngăduie a zări sensul, şi nonsensul în accepţia lor nemijlocită: „Învăţătorule/ Bine este ca noi să fim aici/ Cu pîinea cea de toate zilele/ Şi tu acolo// M-ai îndemnat atunci să-ţi spun tu/ Şi spun acum tu golule/ Tu formă cu paşi rari/ Bine este ca noi//Şi se oprea înaintea lui/ Cu privirea ca o petală de frezie/ Şi-i întindea obrazul/ Şi erau fericiţi// E rău puiule nu mai pot/ Şi borfaşii ăştia ne omoară de vii/ Şi vulturul înfige tare ghearele// Numai fagurele este perfect/ Şi lăptişorul de matcă substanţa însăşi/ Linsă de pe lama cuţitului” (Cu pîinea cea de toate zilele).
Fireşte, obiectul regretului rămîne trăirea propriu-zisă, „inima” expulzată nu doar din „cinica” decurgere a vieţii, ci şi din poemul care, conform faimosului principiu al lui Poe, se poate configura doar, „inuman”, în absenţa ei: „Parcă am rostogoli mărgele de sticlă/ De la unu la celălalt/ Parcă ne-am oferi într-un joc continuu/ Acelaşi trandafir/ Care numai o dată a ucis/ Dar inima mea de ce nu/ O trimiţi înapoi” (Joc). Expulzarea inimii, adică sinucidere. O sinucidere emblematică a poetului, ce nu crede în „inima” Muzei sale, „Femeia în Roz”, care, dacă ar avea într-adevăr inimă, n-ar putea fi Muza: „Mă tem numai de sinucigaşi/ Se ingrijorează Femeia în Roz/ Voiam să-l mîngîi pe băiatul acela/ Care şi-a tras un glonţ în cap/ Să-mi trec mîna hipnotic/ Peste fruntea lui/ Să-l ameninţ un pic/ Să-i spun că doare/ Că-i voi fi protectoare/ Dar n-a crezut în inima mea” (La palat în oglinzi). De observat că această Muză e condiţionată de o sterilitate absolută. Mai întîi, ea „conduce mari stoluri de lăcuste” şi alterează ploaia, care, din element al fertilităţii, devine „un ulei negricios”, sfîrîitor. Apoi, nesatisfacută de ruptura cu biologicul, suprimă cuvintele înseşi, anulînd pînă şi producţia artistică pe care ar fi trebuit, prin funcţia sa, s-o inspire: „Am început să uit cuvinte/ Tu mi le-ai dat şi eu le uit/ Unul cîte unul/ Nu mai au loc/ Între buzele mele şi fruntea ta” (Am început să uit cuvinte). E o anti-Muză, care se sinucide odată cu poetul.
Lirica în chestiune se bizuie pe două raportări. Mai întîi o raportare la sine insăşi, prin intermediul imaginaţiei, factor echivoc despre care nu s-ar putea afirma cu certitudine daca încearcă a salva realul, ori dacă are intenţia de a-l compromite. Oricum, imaginarul exprimă criza realului, substituindu-i degringolada prin propria sa organizare extravagantă, compensîndu-i veştejirea prin propria sa prospeţime secundă. În vederea acestui efect, graniţele dintre regnuri sînt suprimate în favoarea unui amalgam. S-ar putea vorbi de apariţia unei supramaterii, entitate operantă care ia locul unităţii cosmice primordiale. De o sinteză lirică ce răscumpără fărîmiţarea percepţiilor şi a stărilor de spirit prin chiar libertatea creatoare care instituie noi legături, produce noi forme cu efect integrator: „Popice balansîndu-se goale/ Scrînciobul învinetindu-se/ Scripeţi cu sîmbete franjuri cu rînjete/ Goarnă şi gras paznicul de veghe/ În turla cu ceas” (Femeia în Roz i-a văzut). Sau: „Ţîşniri imense de apă/ Printre piramidele cusute în mătase/ Spaţiul dintre doi mesteceni/ E îmbrăcat în camaşă de marmură/ În balcoane cranii de cristal/ Fac o stralucită figuraţie” (Strălucita figuraţie).
A doua raportare a poeziei lui Traian Ştef e la unul din aspectele realului şi anume la teatralitatea acestuia. Vechiul motiv al lumii ca teatru o informează, îndemnind-o la o replică. Dacă misterul cosmic e ascuns de măştile unei reprezentaţii vaste, în care sîntem cu toţii implicaţi, de ce nu şi-ar ascunde şi poezia misterul specific sub măşti declarate ca atare? De ce nu s-ar manifesta ca un spectacol în spectacol? Se produce astfel o reacţie în lanţ a (di)simulării, o răsfrîngere a ei într-un şir infinit de oglinzi. În marele scenariu universal, autorul se simte îndreptăţit a interveni cu micul său scenariu sceptic: „Eu sînt Noul Sisif/ Învîrt manivela Parcului de Distracţii/ Ei vin aici să rîdă/ Să se pipăie neruşinat/ Să-şi arate corpurile îmbrăcate// Prin porii lor iese iarba/ Pe care o calcă Femeia în Roz/ Să nu aluneci/ Îi spun/ Eu nu pot opri manivela/ Să te prind/ Să nu cazi/ Din starea gazoasă/ În starea solidă// Să nu-ţi rîzi de mine/ Zice/ Dacă vrei să mai apuci/ Sfîrsitul, poemului” (Manivela Parcului de Distracţii). Un episod de carnaval galant se desfăşoară pe buza „hăului” ce se cască în dosul burleştilor aparenţe: „Serbările sînt în toi sclavii eliberaţi/ În arenă gladiatorii pe umerii poeţilor/ Îmboldind cu lancea muzele să cînte// Deodată o adiere le îndulci pe toate/ Arlechini saltimbanci scamatori sforari/ Înghiţitori de săbii şi flăcări sardonice/ Săritori la trapez cobai/ Elefanţii lui Hanibal maimuţe şi peşti/ Paiaţe iluzionişti Empedocles/ Scuipînd seminţe de Floarea Soarelui// Harpia/ O vezi o clipă şi nu poţi opri/ Hăul” (Harpia). Asumindu-şi postura de Demiurg, deţinător al „puterii cuvîntului” care creează, poetul izbuteşte a provoca, prin cîntecul flaşnetei sale, o serie de evenimente capitale ale vieţii, intervertind spiritual-terifiant dimensiunile, amestecînd personajele imanenţei cu cele ale transcendenţei: „Cum învîrt eu manivela/ Fata şi băiatul se îndrăgostesc/ Se leagănă şi se sărută/ Dansează şi se logodesc/ Ea îi aşteaptă/ Peste cupola pictată/ Pielea ei întinsă cît Cartagina/(…) Nu vă temeţi le strig/ Băiatului şi fetei nedumeriti/ Pielea ei este o prelată acoperiş/ Să nu vă rostogoliţi printre sfinţi/ Să vă ascundeţi de părinţi/ Pielea ei înfăşurată e o ruladă/ În coş de nuiele la poartă/ Felii pentru toţi/ Care vin/ Care trec/ Vii şi morţi” (Pielea ei cît Cartagina). Emană din flaşnetă un „cîntec” zămislitor de lumi, cu toate că melodia nu se percepe decît înăuntrul stihurilor libere, constrîns, prin urmare, a se divulga în amuzicalitatea sa pur lirică…
Dinspre lume venind (theatrum mundi) spre poezie, artificiul devine suveran. Poetul se bucură la gîndul unor aplauze… naturiste: „Ti-ar place să cadă frunzele cînd vorbeşti/ ca niste aplauze spontane” (Strălucita figuraţie). Şi, de bună seamă pentru a-şi proba liberul arbitru regizoral, îşi îngăduie chiar a-şi inversa rolul cu cel al cititorului. Autorul se eliberează (trecînd în „spectacolul” originar al realului), iar cititorul rămîne, el, în ficţiune (captiv al spectacolului derivat, estetic): „Priveşte-te/ Eşti în poem înăuntru/ Eu sînt afară/ Priveşte-mă” (Poem pentru coperta a patra). Ceea ce reprezintă un act de cinism graţios.

 (România literară, nr.45/1997)

---

Epistolele către Alexandros

Andrei Bodiu

Cu Epistolele către Alexandros, Traian Ştef reuşeşte să unifice preocupările sale diverse. Poetul, eseistul şi omul politic Ştef se întîlnesc în această recentă carte de „epistole“, apărută la Editura Paralela 45. Liric, profund şi sensibil, de stirpe echinoxistă, Ştef scrie eseuri remarcabile, mizînd pe o subtilă morală, grefată pe valori creştine şi liberale. Activitatea politică a lui Traian Ştef are, şi ea, un pronunţat caracter civic, scriitorul începîndu-şi cariera în regretatul Partid al Alianţei Civice.
Ferment al societăţii civile din Oradea, Traian Ştef şi-a asumat o acţiune socială tipică pentru destinul optzeciştilor. Cu ani în urmă, Nicolae Manolescu sugera că ar fi interesantă o carte despre „destinul civic“ al autorilor optzecişti. Foarte mulţi colegi de generaţie ai lui Ştef şi-au asumat, ca şi scriitorul orădean, o activitate socială multiplă. Nu are rost să încep aici cu exemplele, dar e suficient să observăm că majoritatea optzeciştilor şi-au asumat, nu numai pentru supravieţuire, roluri sociale dintre cele mai diferite, majoritatea menite să contribuie la schimbarea pe termen mediu şi lung a societăţii românesti.
Această profundă şi necesară sau profund necesară schimbare de mentalitate este şi temeiul poemelor din Epistolele către Alexandros. Ele ni-l arată, cred, cel mai bine pe Traian Ştef: idealist şi sceptic, cu un excelent simţ al observaţiei sociale, tolerant pînă unde valorile sale morale sînt atacate, om al cetăţii pentru care suferă în cel mai adînc sens patriotic. Dincolo de aceste reflexe, prin care desluşim, mai bine ca în oricare dintre cărţile sale de pînă acum, personalitatea lui Traian Ştef, Epistolele… merită, vorba paşoptistului, un „examen mai maruntiş“.
Modelul epistolelor lui Ştef este cel antic. Nu doar specia în sine e aici importată, ci mare parte din arsenalul retoric care o caracterizează în clasicismul latin. În poezia română contemporană mai există o încercare de dată recentă de a revitaliza, uzitînd nu doar forma, ci şi formula clasică, o specie. E vorba de epigramă şi de tentativa de a o actualiza a lui Alexandru Muşina din Personae. (Sa fie vreo legatură simbolică între Alexandros, interlocutorul autorului, şi epigramistul Muşina?)
Epistolele lui Ştef, 12, ca şi capitolele epopeii, la număr, au, asemeni modelului antic, o dimensiune etică. Sensibil la spiritul veacului, Ştef nu încarcă excesiv componenta morală a textului. Ar fi fost, probabil, plicticos şi, pînă la urmă, neeficace să procedeze astfel. Este însă un profesor subtil, care, ca orice dascăl de calitate, pleacă de la exemple şi-şi lasă elevii (cititorii) să tragă concluziile. Scenariul poetic ne situează, de la început, într-un decor care amalgamează, ludic, imaginea unei lumi antice cu societatea de azi. Epistolele sînt trimise de la Varadinum Felix: „din Varadinum Felix, îţi scriu, iubite Alexandros,/ Unde cu toţii stăm, oameni liberi şi sclavi,/ În marile terme-aburinde, cu nuferi/ Şi bivoli în scaldă, ridicînd nămolul./ Vindecător pe umerii noştri apăsaţi de grijile patriei“. Şi din Varadinum, mai ales, se vor alege personajele despre care va scrie Ştef.
Lumea lui Ştef este cea dintotdeauna, dar, deopotrivă, şi cea din România postrevolutionară. Cu excelentul său simţ de observaţie, Ştef vede, dicolo de prezenţele umane, vicii eterne. Unghiul de vedere e cel al unui cetăţean liber, care-şi preţuieşte libertatea şi care crede în valoarea familiei şi a prieteniei. Bunăstarea omului liber, superb descrisă în ultima epistolă, în care „expeditorul“ scrisorilor chefuieşte domol împreună cu prietenii Ion şi Miron şi verii Alexandros şi Vergilamentes, îi deschide apetitul critic, pe care-l ilustrează în portrete ale locuitorilor din Varadinum, majoritatea artişti şi politicieni. Perspectiva e una sceptică, ironia convertindu-se mai degrabă în umor amar decît în sarcasm. Ţinta predilectă a lui Ştef sînt veleitarii literari, personaje ridicole, aşezate în contexte comice. Exemplară e Epistola III, care ar merita reprodusă în întregime. Reproduc doar imaginea poetului-ofiţer Pufarinos, organizatorul unei chermeze a veleitarilor: „Maestru de ceremonii fu iarăşi Pufarinos/ Un vechi soldat ce gîdila mai ieri/ Superlative absolute şi dulci cîntări de greier/ Astfel deveni colonel poetul-locotenent şi gradele-i/ Crescură la pas cu fiecare odă/ Ce-o declama în ton de microfon/ Pe la serbări mai mici, la marea adunare,/ Invocată, ştii, zadarnic, de acel dictator./ Urmînd el pilda acelor scăpătaţi/ Ce-mpart titluri în ramă, diplome şi medalii/ Adună cunoscuţii Veleitari pe care tu însuţi/ I-ai numit şi le-ai împărţit sterpele capre/ Îi hrăni cu carne într-o veche magherniţă/ Nespălaţi îi culcă şi-i declară dimineaţa/ Cavaleri ai literelor şi bani le împărţi şi onoruri“.
Multe portrete sînt memorabile, consacrîndu-l pe liricul îndrăgostit din Femeia în Roz, ca pe un autor remarcabil de „fiziologii“ contemporane. La acealaşi „banchet“ organizat de Pufarinos: „dansau Veleitarii cu capra Carolina/ Împodobită-n panglici tricolore…“. Veleitarismul „rimează“, în Epistolele către Alexandros, cu naţionalismul smintit, cu linguşeala politică, stridenţe pe care echilibratul autor al scrisorilor le sancţionează cu detaşare. Asalturile amatorismului, ale prostului gust, ale mitocăniei sînt filtrate prin scepticismul unui spirit pentru care „teatrul lumii“ e preferabil oricărei forme de retragere.
Tot ce-ar putea deveni respingere incoloră, tezistă capătă relief şi contur. Iritarea cu care Ştef îl priveste pe, de exemplu, Proletcultus e atenuată de umorul amar, caracteristic întregii cărţi. În Epistola VII autorul descrie efectul scrisorilor asupra locuitorilor din Varadinum. Spre amuzamentul detaşat al „expeditorului“, oamenii de azi se caută sub numele inventate, latineşti.
Ştef aruncă o ancoră spre viaţa noastră cea de toate zilele nu numai aici. Îngustarea libertăţii de exprimare, găunoşenia politicienilor (în Epistola X, „creşte-n piaţă o mare gogoaţă şi-n jurul ei stau cei aleşi“), revenirea în forţă a dinozaurilor vechiului regim sînt sesizate critic, de pe poziţia cetăţeanului liber, care nu mai poate fi „dresat“, aviz amatorilor, de nici o insanţă dictatorială.

Observator cultural, 239, sept. 2004

---

                 Traian Ştef

Ion Pop

            /…/ Silueta Femeii în Roz îşi continuă drumul, cu un plus de expresivitate, în Didascaliile (2007), cea mai consistentă, sub raport valoric, carte a poetului. Trăsăturile himerei sunt cam aceleaşi, faţă de „Femeia din creier” aprecierile sunt jucate şi vag autoironice, suferind din nou precaritatea ecuaţiei dintre subiectul liric şi „real”. După micul spectacol oferit lumii din afară, modelată iarăşi ca Parc de Distracţii, aspiraţia rămîne totuşi a unei intimităţi visătoare, pudice, a refugiului într-o „poveste de iarnă”, amintind vag de „Decembre”-le lui Bacovia, şi care poveste este, în fond chiar Poezia, textul ca „lume postumă”. Sfiala confesiunii, delicateţea sentimentului de dragoste se exprimă ambiguu, între tonul jucat-emfatic al romanticului amorezat şi sentimentul autentic astfel surdinizat. Mici afluenţi livreşti irigă în chip semnificativ un poem emblematic precum Invocaţie pentru Femeia în Roz, semnalînd reperele între care e de situat mai toată poezia lui Traian Ştef: o înscenare ce asociază mai multe registre ale imaginarului, pe fundalul conştientizat al convenţiilor discursului amoros uşor subminat de (auto)ironie. Fantezismul decorativ cu o uşoară reverberaţie dinspre „turma cu lei străvezii” a lui Nichita Stănescu („Vino cu delfinii înot,/ vino cu turturelele în zbor/  Vino călare pe un cal blînd şi domol”) o ocheadă jucăuş-senzuală către Reparata lui Emil Brumaru („Sînii să-i arăţi, cei trei”) şi mai ales din fronda adolescentină a junelui Tristan Tzara, care-şi invita iubita la gesturi afişate ca să „scandalizeze oraşul” prin prospeţimea lor ingenuă, nelipsind nici aluzia mitului orfic, nici trimiterea la primul Eminescu: „Vino să facem dragoste în văzul lumii/  Sub multe înfăţişări/  Să ne vadă Bachus şi Hefaistos/  Să ţină cupele pline şi focul aprins/  Să danseze Pan cu mădularele lui/ …/ Vino să ne jucăm de-a amanţii/  Să fiu eu amantul premiat de tine/ …/ Vino să-ţi închin un imn de dragoste/  Şi promit să nu întorc privirea/ … / Să vadă lumea cum se dau în stambă/  Un băiet cutreierat de o ciudată doamnă”.

            Se poate deduce, fie doar din aceste cîteva eşantioane, natura lirismului acestui poet doar pe jumătate încrezător în forţa discursului său, pe care-l ştie aşezat la răscruce de drumuri lirice, într-un timp literar de inevitabile recapitulări şi reciclări, de sinteze în care doar nuanţa atitudinii personale se mai poate manifesta credibil. Postmodernism? – Să-i zicem şi aşa… Traian Ştef ştie că „textualizează” – cum ar spune Marin Mincu -, îşi aminteşte că mai vorbise despre Femeia în Roz şi în „altă carte”, deconspiră mereu regimul ficţional al „trăirilor” legate ombilical de text, de „armura povestirii”, modelate într-un anume decor („Mi se pare cunoscut decorul/  Şi personajele mi se par/  Cunoscute dintr-o altă stare sufletească”), eul confesiv şi personajul său fantasmatic tind să se confunde: ”Şi nu ştiu cine e născut/  Dintre noi”…

            Cu cît înaintăm însă în volum, nota gravă a confesiunii, fie şi mediate prin înscenare, se accentuează. Următoarele două cicluri, Sufletul patriei şi Didascaliile sugerează mai curînd voinţa de a ieşi din regimul punerilor în scenă, al măştilor, al ficţiunilor regizate. Dacă de regie şi dacă de indicaţii scenice mai poate fi vorba, atunci acestea apar cumva dictate de un soi de predestinare, iar obsesia, nu exprimată dramatic, ci rămasă în tonalitatea nostalgiei elegiace şi a aspiraţiei discrete spre nivelul natural al trăirii, este tocmai aceea de a ieşi, pe de o parte,  din rolurile prescrise social şi de a regăsi celelalte didascalii, ale tiparelor originare. Didascalia poate fi citită în acest caz ca năzuinţă a asumării unui rol „clasic” şi „antic”, cvasiarhetipal. Textele fac apel acum

la frînturi de rememorare, cu momente de copilărie, fragmente de spaţiu al obîrşiilor, întoarceri spre natural şi teluric, schiţate cu o emoţie gravă în discreţia ei. Numai că cel ce proiectează asemenea orizonturi ale recuperării începuturilor fiinţei, vorbind tot  mai frecvent despre ieşirea din costumul şi de sub măştile histrionice, e conştient de imposibilitatea de a se desprinde cu totul de teritoriul ficţional-imaginarului. Fascinaţia Femeii în Roz, a „femeii din creier”, rămîne vie şi în momentul întîlnirii cu „maica bună”, care, încercînd să-şi reţină nepotul în lumea ei, „se supără dacă îi spun că nu am/  Nici o putere în faţa femeilor frumoase”. Cu alte cuvinte, himericul învinge, subiectul liric se simte cumva prizonier ( de altfel nu tocmai nefericit) al ficţiunii, singura cale, totuşi, de a recupera ceva din „real”. Visînd, de pildă, la o „bibliotecă din oameni şi cuvinte/  Cu oamenii pe rafturi în loc de cărţi” şi la nişte ziduri „mai tari decît gramatica”, i se atrage atenţia, de către un prieten poet că „nu poţi/  Recunoaşte/  Nu eşti dstul de orb”. Ochii lui Homer, ca să spunem aşa, văd încă o dată mai bine decît cei de carne ai omului concret.

 (Echinox – vocile poeziei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2008)

---

Traian Stef

Cardul de credit

Ioan Moldovan

Suntem aproape la finele anului (de graţie?) 2013. Poetul Traian Ştef trimite-n lumea veche noua sa carte de poeme Cardul de credit. O carte foarte bună – o spun ritos şi de la bun început – , cea mai valoroasă a sa şi, poate, cea mai bună carte de poezie a anului editorial românesc.

Poemul liminar şi, totodată, cel care dă titlul cărţii e cheia la portativul acesteia: „Bunul Dumnezeu are grijă de noi/ Şi de lumea noastră/ Pe care o tot perfecţionează/ Mie mi-a dat de exemplu/ Pe lîngă celelalte/ De care uneori mă plâng/ Deşi n-ar trebui/ Ba chiar e păcat/ Un instrument nou/ O marjă de siguranţă/ Adică/ Un card de credit/ Pot folosi din el în avans/ Mai returnez o parte şi aşa/ Am grijă să-i prelungesc/ Debitul/ Dacă iau mai mult/ Nu se supără/ Îmi aplică o dobîndă/ Pe care nici n-o simt/Şi sunt mulţumit că trăiesc/ Din mila lui/ De pe o zi pe alta/ Într-o zi m-am speriat/  Scria că a expirat cardul/ Dar mi-a dat unul/ Nou-nouţ/ Cu acelaşi cod/ Şi acum mă simt bine”. Ca orice poet autentic, Ştef vorbeşte simultan despre lucrurile reale dinspre partea lor accesibilă/accesabilă înţelegerii standardizate şi dinspre partea ascunsă a lor, sugerată tocmai prin elementele palpabile, imediate, particulare şi evidente. Felul în care îi reuşeşte acest mod al verbului poetic ţine de secretul personal al artei sale lirice.

Cardul cu pricina, bunăoară, e arhi-folositul card al comerţului nostru cu viaţa dar, în codul liric al deţinătorului poetic, în acelaşi timp, „un instrument nou” apt (iluzoriu, fireşte,  căci poemele de acum ale lui Ştef numai de siguranţa de a fi nu vorbesc) să ofere „o marjă de siguranţă” într-o lume, aceasta a vieţuirii noastre, în care „nimic din ce se-ntîmplă/ Nu-i a bună” , în care „s-a spart coaja/ Şi nu mai ţine vraja” (vezi al doilea poem din carte, Noul concept), în care ape subterane captive bolborosesc ameninţătoare. Erupţiei iminente încearcă poetul să-i pună „tot felul de capace” – şi acestea sunt tocmai poemele adunate în Cardul de credit.

Demersul acesta de re-vrăjire a lumii e  similar, simbolic vorbind, cu o re-scriere a „Fericirilor” canonice, şi nu puţine poeme din carte sunt noile Fericiri în viziunea, în esenţă elegiacă şi nostalgică, a lui Ştef: Fericire caleidoscopică, Joia fericită, Faţada fericită, Fericire nostalgică, Fericirea de a traversa parcul, Fericirea de a sta de vorbă, Fericire de Crăciun, Fericirea de a afla că trăieşti bine, Fericirea de a fi sărac cu duhul. Noile Fericiri ale Traian Ştef au, pe cât e artisticeşte posibil, funcţie cathartică, şi în desenul din ţesătura lor putem citi voinţa de seninătate („Deci pentru mine realitatea e senină”), strategii existenţiale şi textuante de detensionare a presiunii timpului, de eliminare a „confuziei satisfăcătoare”, a „vraiştii”, a „înşurubărilor fără sens” în clipă („Vreau să scap nevătămat/ Din fermentaţia de rumeguş/ A zilei”), pe un fond sufletesc grav, dar dezvăluit prin emoţii stăpânite, cu un patos interiorizat, cu un fel personal de bunăcuviinţă în expresivitate interesată, aceasta,  mereu de sens, nu de podoabe stilistice, de, cum se spune, emfază literară. Revolta, furia judecăţii morale a lumii în care ne căutăm rostul limpede, sunt şi ele calm cumpănite artistic, niciodată propulsate în text pe ton acut sau prin imprecaţii vaticinare.

Unele poeme propun situaţii şi personaje ce par transcrierea unui vis (v. Coridoare înguste), formulă poetică în economia căreia instanţa edificatoare se ocultează, rămânându-i cititorului să subscrie: „Multe înţelesuri au întâmplările”.

Pe un alt palier, nostalgia spaţiilor necivilizate (pădurea, mai ales) e armonizată cu cea a reîntremării „cuvintelor tribului”, cu pofta de „un cuvânt unic, cât o carte, rodind cândva într-o carte” à venir în care, mărturiseşte poetul,  „Aş desface cuvintele din mucezeala stătută/ Le-aş limpezi/ Să fie/ Ca feţele de masă ale bunicii/ Aş căuta prietenii să le punem la loc limba/ De clopot/ Aş păstra unul singur pentru mine/ Pentru orice eventualitate/ Ascuns/ Nerostit/ Poate ar scrie el singur mai tîrziu o carte” – o întreagă înviere a limbajului după trecerea sa prin bolgiile mai mult sau mai puţin ascunse ale limbii comune. (Litera α).

Un „înger din măduvă” e invocat pentru posibile re-înamorări ale inimii obosite sau dez-împietriri ale cugetului : „Poate e un poem mai proaspăt/ Mai însufleţit decît acesta/ Care suprapune luminile şi umbrele/ Care mai desface muşchiul de pe oase/ Şi te lasă în bătaia vîntului/ Îngrijorat că toate stau încremenite/ După un calendar/ Pe care îngerul din măduva lor/ Poate îl cunoaşte poate nu-l cunoaşte.”

În fine, avem în Cardul de credit tulburătoare poeme-evocări al unor fiinţe dragi devenite amintiri (B.Jean, bunicul, tatăl, Alexandros), scrise „mai cu sfială”, dar şi cu tandreţe, ca pentru fiinţele care ocupă lăuntric fiinţa poetului, sub semnul luminii inalterabile.

---

O poezie fără pic de eşapament

Felix Nicolau, Steaua 11-2015

Traian Ştef este un poet care s-a reinventat la modul dramatic. Cândva, am scris în „Literatorul” despre Tandreţea dintre noi (Ed. Axxa, 1999), entuziasmat de belşugul de ironie şi rafinament franţuzit. Volumul Laus (Editura Şcoala Ardeleană, 2015) şi-ar fi preluat titlul, după mărturisirea autorului, din două surse oximoronice, reciproc insurmontabile (englezul louse “păduche” şi lauda, din latină). Ilustraţiile indigo, reflecţii urbane umede ale lui Ioan Augustin Pop, în care cadrul artei devine central, acompaniază o selecţie din textele incluse în Cardul de credit, plus Laus în sine, un fel de „miniepopee ironic-faustică, dar şi eroi-comică”. Crescendoul este remarcat, empatizant, şi de Al. Cistelecan, care în prefaţă descrie parcursul „de la notaţie la parabolă” cu pasiune aproape. În această viziune, Traian Ştef – care şi-ar putea cu uşurinţă alcătui un secretariat de heteronimi – are o latură exasperat-moralizatoare, de poeta cives, manifestată prin re-scrierea lumii şi a culturii, ca o „răbufnire” şi o „exorcizare” sarcastice, şi o alta nostalgic-dimoviană, permeată de un imaginar minimalist ce funcţionează, totuşi, ca un „ceremonial de decantare a cotidienelor”. Deşi nu ar avea „încrederea lui Ivănescu în subversivitatea insignifianţelor” (dar oare mai este nevoie de ea într-o lume a litotei?), poetul nu renunţă la arta „transparentă a simplităţii”. Mai importante mi se par alte observaţii ale criticului pe marginea unei creaţii plurivocale, anume reducerea încărcăturii retorice, tandreţea stilizată şi domesticirea emfazelor. „Poetica surdinizării” şi discreţia investite în parabolic nu sunt invenţii de ultimă oră, însă constituie mărci ale maturizării unui artist, indiferent de zona artistică în care evoluează. Deşi Al. Cistelecan propune o prefaţă creativă şi întrucâtva beatificatoare, nu poate fi contestat „lirismul  profund omenos” al lui Ştef, chiar dacă nu e cazul să îl credităm cu apetenţe monastice.

Mai întâi de toate, poetul doreşte să fie in medias res. Ciclul Un pic de frică se deschide cu un titlu interior-incompatibil: Odă, în metru hip-hop, după care vin texte construite din lexic tradiţional. Între titluri şi poeme nu este neapărat o înrudire reală, ci mai mult una prin alianţă. Economicos şi transparent, cum remarca prefaţatorul, poetul filtrează cuvintele printr-un alambic ce produce scriitură albă. Un urmaş din judeţul alăturat ar fi V. Leac. Pariul este să produci poeme ce creează atmosferă fără a imprima vreun refren sau vreo imagine în memorie. Abordarea este cvasi-apofatică, însă nu adulatorie, ci sceptic-serenă. Cea mai respectuoasă apropiere este cea care nu fixează prin adjective. Poezia lui T. Ştef nu venerează, ci cultivă o resemnare ironică sau tandră: „Aşa şi eu/ N-am mai ajuns/ La înălţimea fratelui meu/ Mai mare” (Fratele mai mare). Structura ei a-religioasă, relativizantă şi perspectivală iese în evidenţă în textul Un pic de frică: „El este marele căutător de umbre/ Caută umbre pe care nu le-a văzut/ Soarele/ Cum aş căuta eu decolteul/ Muncitoarelor de la fabrica de confecţii/ Închis în tinereţea lui Petre Roman”. Cee ce nu echivalează cu indiferenţa programatică. Pur şi simplu, poetul se înveleşte în mantia poetică care nu mai arborează nici fir aurit, nici hlamidă, dar nici nu preia gluga de hanorac – şi se amuză nostalgic în Castalia vocabulelor. Pare că pentru el nu există tragedii, crize şi revolte. O sapienţă naturistă, specifică unui Lucreţiu orădean: „Dacă ai dormit noaptea în pădure/ În copilăria ta singur/ Şi nu ţi-a fost frică de fiarele sălbatice/ De şerpi furnici roşii păianjeni/ De alte vieţuitoare ce sfâşie sau otrăvesc/ Înseamnă că nici de moarte nu ţie frică” (Frica de moarte). Nec plus ultra faţă de experienţele primordiale.

Poate că din această relaxare în faţa existenţei derivă şi plăcerea de a sporovăi, de care pomenea Al. Cistelecan. Unele poeme au câteva versuri cu concentraţie şi iradiere „doctrinară”, iar celelalte sunt semitonuri naturale, neinteresate de alteraţii cromatice. Linia melodică nu este nici toAndreo Bodiu, şi integral citabil, aşa cum nu li nică, dar nici gravă. Aurea mediocritas în sensul de inteligenţă emoţională şi înţelepciune.

Dar să nu exagerăm cu acedia! Sunt pasaje de disperare, ca în Trecere clandestină, împlăpumite, însă, de mişcările domoale ale versurilor de proximitate. Realitatea apare şi ea, în portrete caricaturale, dar fără şarjă, fără contestaţie. Cardul de credit este totuşi o critică, fie ea şi blândă, adusă lumii. Poetul vede, aşadar, dar refuză să ia atitudine contondentă în poezie, pentru că ambiguitatea şi fineţea fac parte din ars poetica lui. Moartea, ca experienţă crucială, este poetizată ca diluare şi devitalizare alegorică în Cum intră ceaţa în noi: galerii inundate, un saltimbanc care îşi ia zborul de pe firul întins şi cărţi despre „vameşii corupţi şi contrabandă”. Oricât ar vrea poetul să contemple frumuseţile astrale din balansul hamacului, catastrofele dau buzna. Poemul cu Andrei este cutremurător prin simplitate şi durere reţinută. Încă mai sfâşietor este Am rîs amîndoi dedicat tot memoriei lui Andrei Bodiu, şi integral citabil, aşa cum nu li se întâmplă multor altora, pentru că Ştef nu tinde către perfecţiunea intensă a textului clasic. Pe această treaptă a volumului există, de fapt, un grupaj poetic pe tema morţii, rotunjit cu Mama, în care iubirea părintească este atât de pătimaşă, încât ar dori să-şi ia copilul până şi în regatul morţii.

Grupajul Lumea cea dragă şi îngerul scapără efecte poetice din dispunerea neglijentă, dar sugestivă a obiectelor. Gata şi sărbătorile compune un tablou sinestezic: mirosuri amestecate şi un pulovăr „aruncat neglijent pe un spătar de scaun”. Detaliul adus în prim-plan capătă funcţiuni evocatoare proustiene, aşa cum se întâmplă în Un faeton de gală. Asocierile sunt nu de puţine ori surprinzătoare şi denotă inteligenţă poetică. În Fără oprire scările rulante pătrund în peisajul de la Săvârşin, golit de rege pentru moment. Nu indiferenţa elitistă faţă de lume predomină, ci o privire subtilă, fără iluzii, revărsată dintr-un spaţiu matricial intimist: „Stăm aici la adăpost/ Ca două gălbenuşuri/ În oul cu două gălbenuşuri” (Stăm aici la adăpost). Privirea lumii din adăpost este responsabilă pentru filtrele de memorie care se interpun între realitate şi ochi. Privirea poetului este gândită şi cu traseu de bumerang: văzutul este transpus în suflet şi parabolizat, ca în Partea: „Totul/ Este în spinarea mea/ De cal nepotcovit/ Şi încă mai pot duce”.

Aceeaşi tonalitate aparent inofensivă se păstrează şi în celelalte cicluri poetice din Laus: Fotografii în sepia şi Fericiri lângă zidul cu iederă. Şi dacă e importantă omogenitatea artistică a unei cărţi, marii creatori ştiu să îşi domine tendinţele confortabile de a-şi omogeniza opera omnia.

–