Arhiva etichetelor: Octav Şuluţiu

150 de ANI

            Anul 2015 este un an jubiliar pentru revista „Familia”. Se împlinesc 150 de ani de la prima apariţie a ei, la Pesta, începând din 5 iunie 1865, din iniţiativa foarte tânărului Iosif Vulcan, la numai 24 de ani ai săi. Se împlinesc, de asemenea, 50 de ani de la apariţia la Oradea a celei din urmă serii, a cincea, în septembrie 1965, avându-l ca redactor-şef pe poetul Alexandru Andriţoiu. Revista „Familia” se situează printre puţinele publicaţii care au un destin, dacă prin destin înţelegem raţiunea (sau temeiurile) unei existenţe istorice, raţiune ce poate fi desluşită cu o relativă uşurinţă după examinarea faptelor de cultură acumulate într-o tradiţie fertilă, o tradiţie mereu reluată şi continuată.
Asocierea cea mai statornică şi cea mai prestigioasă care se face cu tradiţia revistei „Familia” este aceea privitoare la debutul lui Eminescu, cu poezia De-aş avea…, în numărul din 25 februarie/ 9 martie 1866, urmată de altele în acelaşi an. Iosif Vulcan a avut norocul de a-l publica pe foarte tânărul poet când el însuşi nu avea un nume. Botezul i l-a făcut tânărul, încrezătorul şi generosul redactor şi proprietar al revistei de la Pesta. Renumele a venit după crearea acestei premise inspirate. Dar ceea ce e cât se poate de semnificativ e că această solidaritate de destin se realiza între doi tineri cu o ardentă aspiraţie culturală. Dacă Mihai Eminovici nu avea decât 16 ani, nici Iosif Vulcan nu era deloc înaintat în vârstă la 25 de ani, câţi avea în 1866, pentru un redactor cu ambiţiile şi responsabilităţile naţionale pe care şi le asuma. El deschidea cu bucurie coloanele foii enciclopedice ilustrate, însoţind prima poezie a ilustrului necunoscut cu următoarea notă: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”. Acest gest cultural îşi va pune amprenta pe întreaga tradiţie a unei reviste, la 150 de ani, câţi are astăzi, prin marea deschidere naţională şi încrederea în valorile de anvergură şi rezonanţă universală.
Enciclopedismul luminat, ca şi adresarea sau receptivitatea către întreaga comunitate românească o definesc de la începuturi. Revista „Familia” nu s-a născut ca o revistă provincială, ca o revistă numai pentru românii din Transilvania, deşi acesta era principalul public pe care conta. Ea avea nevoie să comunice cu întreaga cultură naţională şi se făcea purtătoarea valorilor comune, de ambele părţi ale Carpaţilor: le aducea pe cele de dincolo dincoace şi le ducea pe cele de dincoace dincolo de Carpaţi, până să le facă să nu mai conteze care sunt dintr-o parte şi care din cealaltă. Iosif Vulcan realiza „Panteonul român”, întâi în revistă, apoi într-un volum apărut în 1869, primul nostru canon, unul cultural şi naţional, înaintea celui al lui Titu Maiorescu, primordial şi sever estetic, dar de aceea nu mai puţin naţional.

Prima serie (5 iunie 1865 – 31 decembrie 1906)

        Temeiurile primei serii a revistei „Familia”, seria lui Iosif Vulcan, care se confundă cu viaţa sa, se prefigurează, totuşi, mai prozaic decât le proiectăm noi astăzi retrospectiv, cu tendinţa de a exagera. Revista „Familia” se înfăţişa, după cum îi spune numele şi despre care istoria literară a cam evitat să pomenească ulterior, ca o revistă utilă pentru oricare familie modestă de români. Şi cu ce putea fi mai utilă o revistă de acest fel decât cu un program de enciclopedism accesibil, nu savant, cu sfaturi utile pentru toate domeniile vieţii spirituale şi ale vieţii practice? Sfaturi pentru credincioşi (cu explicaţii despre Biblie, despre sărbători, despre viaţa bisericească etc.); poezie, proză, teatru şi articole critice pentru iubitorii de cultură şi istorie naţională; îndreptări pentru vorbitorii de limbă română (ortografie, scrierea etimologică); informaţii despre viaţa culturală, mare (Academia, Teatrul, Astra) sau mică (saloanele, asociaţiile culturale, micile reuniuni, culegerile de folclor); informaţii despre şcoală, biserică şi profesiile specifice, învăţător şi preot; sfaturi pentru gospodari şi gospodine (în jurnalul grădinarului), îndrumări pentru cetăţeni, recomandări de lectură pentru emanciparea culturală, prilejuri de divertisment (glume, zvonuri mondene, cuvinte încrucişate etc.). Cuprinsul este structurat în primul an pe următoarele capitole mari, având colaboratorii aferenţi: I. Portete şi biografii (despre Nicolae Jiga. D. Bolintineanu, Timotei Cipariu, H. Heine, G. Bariţiu, Gh. Lazăr, V. Alecsandri, Franz Liszt, Al. Papiu Ilarian, Simion Bărnuţiu, Andrei Şaguna şi alţii – personalităţi din panteonul naţional şi universal, aşa cum îl vedea patronul revistei); II. Poezii (de Alecsandri, Bolintineanu, Aron Densusianu, H. Grandea, G. Tăutu, Iosif Vulcan, M. Zamfirescu); III. Istorioare, novele, romanuri (de G. Bariţiu, Iulian Grozescu, At. M. Marienescu, Iosif Vulcan şi alţii); IV. Articole instructive (despre ştiinţele tehnice, biologie, istorie, antichitate, filologie); V. Ilustraţiuni (multe, corespunzătoare materialelor publicate); VI. Articole de petrecere, călătorii şi altele (se vede grija pentru divertisment); VII. Modă şi modele de lucruri femeieşti (broderie, obiecte casnice); VIII. Diverse (notiţe despre reuniuni, expoziţii, noutăţi sociale, artistice, ghicitori, umor în „bomboane” sau pilule, cum am zice azi, noutăţi din străinătate, numele prenumeranţilor, adică ale abonaţilor). E o imagine edificatoare a intenţiilor programatice.
Iosif Vulcan se voia şi era nu doar un luminător al satelor, dar un luminător al naţiunii. Un singur lucru nu-şi permitea: să facă politică în mod direct şi deschis. Cenzura nu-i permitea. Era o revistă românească într-un stat maghiar sau dualist austro-ungar, caracterizat de o atitudine severă în politica minorităţilor. Până în 20 aprilie 1880 apare la Pesta, iar din 27 aprilie 1880 se mută la Oradea.
Modelul lui Iosif Vulcan era George Bariţiu, cel din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, la care colaborase. În programul prezentat la Prefectura Poliţiei din Pesta declară că revista „Familia” va răspândi cunoştinţe generale, cu preferinţă pentru artă şi literatură. Exclude partizanatul politic. Va promova literatura originală, va publica şi traduceri, va include referinţe biografice, articole de istorie şi lingvistică – toate tratate într-un „stil uşor”. Pe scurt, revista va fi „enciclopedică şi beletristică”. Va pune această menţiune lămuritoare pe frontispiciu: „Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”. Ilustraţiile, desene naive, portrete picturale, nu trebuie neglijate, în dorinţa de a agrementa aspectul grafic al revistei. Abonatul nu trebuie numai să citească, ci să şi vadă imagini. Iosif Vulcan ştia asta de la mijlocul secolului al XIX-lea şi se străduia să-şi cucerească cititorul pe toate căile pe care le avea la îndemână, oricât de greu i-ar fi fost să realizeze clişeele în condiţiile vechilor tipografii. Ulterior va renunţa la acest subtitlu, iar în 1870 va promova un altul: „Beletristică, ştiinţe, arte, viaţă socială, modă”, descriind în acest fel ambitusul său problematic, repertoriul său de teme, propus familiei mici sau familiei mari a naţiunii. Multă vreme revista apare fără niciun subtitlu. „Familia” lui Vulcan pătrunde în mod miraculos în multe sate din Ardeal, prin grija preoţilor şi a învăţătorilor. Trece Carpaţii şi devine o publicaţie culturală românească de referinţă. Cu un an înainte de a muri, Iosif Vulcan îşi încheie misiunea culturală pe care şi-o asumase cu 42 de ani înainte. O durată lungă, ce va lăsa urme adânci în cultura română, fie şi numai dacă ne gândim la formarea şi cultivarea unui public, în condiţii atât de vitrege. Dar e vorba de mai mult decât atât: e vorba de participarea la constituirea şi consolidarea unei culturi naţionale.

Seria a doua (martie 1926 – februarie 1929)

           G. M. Samarineanu, prozator şi publicist, redactor responsabil şi proprietar al seriei a doua şi a treia ale revistei „Familia”, era o personalitate mai puţin pregnantă decât aceea a lui Iosif Vulcan, dar nu mai puţin răzbătătoare. Nu a fost foarte cunoscut nici în perioada interbelică, nu este nici astăzi, cu atât mai puţin. Dar şi-a îndeplinit bine misiunea de redactor-şef al unei serii a revistei „Familia” renăscută după Primul Război şi în condiţiile unui oraş predominant maghiar, cum erau imediat după 1918 şi Clujul sau Satu Mare. Iosif Vulcan lucrase eficient într-un asemenea context, venind cu elan în 1880 de la Pesta la Oradea. Tendinţele după Marea Unire sunt cu totul noi pentru Oradea, mult mai favorabile decât altădată. Dar nu existau suficiente forţe şi capacităţi pentru misiunea pe care o avea de îndeplinit G. M. Samarineanu. La graniţa de Vest a noii Românii, Oradea îşi construia instituţii româneşti şi avea nevoie de o configurare culturală reînnoită. Revista „Familia” participă la această reconstrucţie instituţională ca o gazetă angajată într-o bătălie publicistică. Amprenta acestei perioade a revistei „Familia” este predominant gazetărească, mai apropiată de a unui ziar sau de a unui săptămânal decât de a unei reviste culturale. G. M. Samarineanu simţea peste umăr umbra şi suflul lui Iosif Vulcan, proiectându-se pe luptele locale pentru şcoli româneşti, pentru un teatru românesc (exista numai o trupă maghiară de actori cu program permanent), pentru o universitate românească, pentru sprijinirea primarului român al oraşului (o noutate absolută în administraţia locală), pentru înfiinţarea sau reînfiinţarea episcopiilor ortodoxă şi greco-catolică, pentru alte instituţii româneşti şi, desigur, pentru o cultură românească într-un mediu inerţial predominant maghiar, încă nedescurajat total de schimbările politice de după 1918, întârziate până în 1919-1920 la Oradea.
Misiunea revistei era tot una de emancipare naţională, ca şi a primei serii. Dar bătălia nu mai era una difuză, generală, ambiguă şi cam fără speranţă, ca a lui Iosif Vulcan, ci una precis administrativă, încurajatoare, pentru construcţia de noi instituţii şi pentru racordarea la spaţiul naţional. Este cea mai provincială, mai localistă dintre seriile revistei „Familia”, în sensul implicării totale în problemele locale, nu numai culturale, dar şi politice, religioase, administrative.

Seria a treia (martie 1934 – august 1940)

        Revista „Familia” nu mai putea continua aşa, în minorat, ca în anii 1926- 1929. Se crease o stare de stabilitate a României Mari. Comunicarea dintre provincii se normalizase. Bucureştiul îşi dobândeşte în mod firesc prestigiul de Capitală culturală – naţională şi europeană. Marginile nu puteau rămâne multă vreme într-o politică regionalistă consolatoare, tradiţionalistă, trebuiau să se racordeze la tendinţele modernităţii majore. Oradea însăşi se consolidează cultural prin răsfrângerile în provincie ale marilor valori. Centrul ştie că nu poate ignora periferia. Vin cu conferinţe aici profesori universitari de la Cluj (Sextil Puşcariu şi alţii), în aşa-numita extensie universitară. Vin de la Bucureşti pentru reuniuni publice politicieni, dar şi scriitori importanţi (Minulescu, Sadoveanu, Rebreanu etc.), în grupuri sau individual. G. M. Samarineanu gândeşte o nouă revistă „Familia”, una racordată la tendinţele moderne ale literaturii naţionale, deşi are rezistenţă tradiţionalistă declarată. În paginile seriei a treia publică scriitori din generaţiile mai vârstnice (Ion Agârbiceanu, Nicolae Iorga, E. Lovinescu, Lucian Blaga, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu, I. Peltz, Panait Istrati, Victor Eftimiu), dar mai ales scriitori din generaţia tânără (Eugen Ionescu, Mircea Eliade, C. Noica, Mircea Vulcănescu, N. Steinhardt, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Radu Gyr etc.). Cronicarul literar al revistei devine Octav Şuluţiu. Oficiul său critic consolidează blazonul revistei. Ţinuta grafică e sobră, în format carte (formatul „Vieţii româneşti” a lui G. Ibrăileanu şi C. Stere).
Colaborările sunt selecte, de primă importanţă din cultura naţională. Este seria cea mai elitistă a revistei „Familia”, serie din care pot fi citite şi astăzi cu interes numere întregi. Este seriamodel pentru ce am fi vrut să facem după 1990 şi, mai clar, după ce neam dezmeticit din perioada de tranziţie postdecembristă, pentru ce am fi vrut să facem din 2000 încoace. O revistă care să fie parte a culturii naţionale, implicată în dezbaterile cele mai acute ale secolului XX, descriind un arc de cerc cu centrul la Bucureşti şi cu o amplă deschidere spre Vestul ţării şi mai departe spre Occident.

Seria a patra (ianuarie 1941 – februarie 1944)

      Calmul valorilor, menţinerea într-un empireu al marilor aspiraţii culturale nu durează mult. Ardealul de Nord este cedat după Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi revista „Familia” nu mai poate apărea la Oradea, în condiţiile de ocupaţie şi de război. Ultimul număr al seriei anterioare, numărul 7-8 din 1940, fusese confiscat la graniţă, în drum spre refugiu. Redacţia se refugiază la Bucureşti, de unde deplânge soarta Transilvaniei. Revista lucrează cu un fel de subredacţii la Arad (de unde scrie poetul George A. Petre), la Beiuş (de unde colaborează George Bota şi Titus Roşu), la Sibiu (unde se află Victor Papilian, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal, Grigore Popa, Al. Dima), la Braşov (de unde colaborează Octav Şuluţiu, cel mai important critic al revistei în toată perioada interbelică, Gh. Tulbure, D. Gherghinescu-Vania). În primul număr, în ianuarie 1941, Liviu Rebreanu consemnează sensul dramei naţionale: „Pentru noi Transilvania nu poate exista decât întreagă, trup din trupul nostru. Pentru alţii ea reprezintă doar ambiţii istorice sau castele feudale zidite din truda generoasă de robi români. Pentru noi înseamnă tot: trecut, prezent, viitor, fiinţă sau nefiinţă”.
În 1941, revista „Familia” trebuie să-şi schimbe orientarea şi să înlocuiască angajarea doar culturală cu angajarea profund politică. Dacă până atunci fusese făcută la Oradea cu faţa la Bucureşti, acum va fi făcută la Bucureşti cu faţa la Oradea şi la partea pierdută din Ardeal. Seria a patra a „Familiei” e una de militantism politic, pledând pentru reîntregirea României. Sensul revendicativ şi de protest în faţa istoriei contemporane îi aparţine în mod definitoriu. Este cea mai politică şi mai tristă dintre toate seriile revistei.

Seria a cincea (septembrie 1965 – până în prezent)

       În 1965, la centenar, norocul îi surâde: din toamnă poate reapărea la Oradea, lunar, constant, bine echipată, în format mare, de ziar. Un singur lucru nu poate evita, în condiţiile regimului comunist: o politizare obligatorie, de faţadă, aceeaşi pe care trebuiau să o adopte şi celelalte reviste. Din redacţia iniţială fac parte Alexandru Andriţoiu (redactor-şef), Radu Enescu (redactor-şef adjunct din 1967), Mircea Bradu (dramaturg), Dumitru Chirilă (cronicar de teatru, întâi redactor, din 1967, apoi redactor-şef adjunct, din 1987, după pensionarea lui Radu Enescu), Stelian Vasilescu (şi el cronicar al spectacolelor de teatru din toată ţara, contribuind la consolidarea acestui sector al criticii de teatru, intrând în balzonul revistei), Gheorghe Grigurcu, Traian Blajovici (profesor la Institutul Pedagogic Oradea), Emanoil Enghel (de la Comitetul regional, apoi judeţean, pentru Cultură, sub patronajul căreia apare revista), la care se vor adăuga în anii ’70 filosoful Crăciun Bejan şi prozatorul Vasile Spoială. Primul număr este imprimat în septembrie 1965, cu un salut al lui Arghezi. Festivitatea de reîntemeiere a revistei este amplă, cu multe oficialităţi şi – ceea ce este mai important – degajând un sentiment al victoriei culturale.
Gloria revistei, în primul deceniu al celei de-a cincea serii, o dau eseistica şi critica literară. Este meritul lui Alexandru Andriţoiu, ca redactor-şef, că a reuşit să adăpostească în paginile revistei colaborările (eseu, critică literară, poezie, traduceri) câtorva dintre cei mai importanţi membri ai Cercului literar de la Sibiu: Ovidiu Cotruş, Nicolae Balotă, Radu Enescu (care erau şi redactori), I. Negoiţescu (în numărul 2 din 1968 publică proiectul unei istorii a literaturii române, mult discutat în presa literară), Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş, inedite de Radu Stanca. Acestora li s-au adăugat, pentru consolidarea sectorului critic şi eseistic: Gheorghe Grigurcu (colaborator constant din 1965 până astăzi, timp de 50 de ani, la fiecare număr, campion absolut al fidelităţii), Virgil Nemoianu, Mircea Maliţa, Petre Ţuţea (cu un eseu despre Mircea Eliade publicat în foileton). Colaborări statornice, cu rubrici, au avut Paul Anghel (cu proiectul unei istorii a literaturii române), Ştefan Bănulescu („Cronica elementară”), Mihai Şora (un eseu dialogat în foileton), Ana Blandiana („Poşta redacţiei”), Valentin Taşcu (o rubrică amplă de recenzii). Proză în foileton au publicat Petru Vintilă şi Titus Popovici. Alexandru Andriţoiu, conducând revista mai mult de la Bucureşti, ar fi vrut să o aducă mai aproape de Eugen Barbu, dar criticii din redacţie sau colaboratorii nu au acceptat această politică literară de la centru a redactorului- şef, un joc de culise.
Din al doilea deceniu al noii serii, forţele critice se înnoiesc cu mai mulţi echinoxişti: Al. Cistelecan, Virgil Podoabă (cronicari literari de poezie şi de proză, alături de Gh. Grigurcu, cronicarul cărţilor de critică literară), Mircea Constantin (redactor o scurtă vreme). Eu am devenit redactor din toamna lui 1986, iar din 1988 mi s-a alăturat Ioan Moldovan. Vectorului echinoxist i s-a adăugat după 1990, Traian Ştef, dar toţi eram colaboratori statornici mult înainte de a fi redactori. După componenta cerchistă, componenta echinoxistă este importantă şi definitorie pentru direcţia şi opţiunile revistei „Familia”. Prin criticii echinoxişti, revista „Familia” s-a apropiat mai mult de critica estetică promovată la România literară. Unii dintre noi s-au considerat sau se consideră manolescieni, cel puţin în privinţa unor opţiuni axiologice.
Cred că din ianuarie 1990 ar fi fost potrivit să începem o nouă serie, a şasea, pentru că deschideam o nouă epocă, în condiţii de libertate deplină şi fără cenzură. Şi redacţia suferă modificări importante. Alexandru Andriţoiu îşi dă demisia. Noul redactor- şef devine poetul Ioan Moldovan, de atunci şi până azi, factor de echilibru în vremuri de cumpănă, cum au fost anii 1990 şi stimulator în obţinerea unor colaborări valoroase. Am fost în tipografie cu Dumitru Chirilă, redactorul-şef adjunct, când pregăteam apariţia primului număr din 1990 şi eram de părere (numai eu) că trebuie să considerăm că începem o nouă serie. Argumentele erau la îndemână (epocă nouă, redacţie nouă). Dumitru Chirilă a adus un contra-argument mai simplu: fiind săptămânal, România literară ieşise deja cu câteva numere şi redacţia nu a proclamat o serie nouă. Am rămas, din ianuarie 1990 (dar un număr nou apăruse din decembrie 1989), continuatori ai epocii de dinainte de 1990. Eram şi nu eram aceiaşi. I. Negoi- ţescu revine printre colaboratori. Dar aveam mulţi alţii, cu totul noi, scriitori din exil: Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Norman Manea, Ştefan Baciu. Republicam articole cenzurate parţial sau total (interviuri cu Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, luate de Ovidiu Cotruş în anii ’70) sau reluam articole din „Familia” interbelică de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. De neimaginat compatibilitatea acestor semnături cu felul în care arăta revista înainte de 1989, oricât de emancipată şi de critică se străduise să fie. Primele numere din 1990 apar în tiraje fabuloase, de peste zece mii de exemplare. Scăderea vine treptat, la două-trei mii, până în 2000, la o mie ulterior, pentru ca astăzi să tipărim puţin sub o mie de exemplare şi să ne considerăm în criză de cititori, ca toate revistele literare, dealtfel. Ar fi multe de spus despre dezbaterile pe care le-am promovat şi despre scriitorii contemporani care au publicat la „Familia”: aproape toţi, lista ar fi extrem de lungă. Poate că balanţa înclină spre optzecişti, evidenţiaţi în ultimul timp prin rubrici (Daniel Vighi, Luca Piţu, Vasile Dan, Alexandru Vlad, Viorel Mureşan) sau prin colaborările de critică, proză şi poezie, mai vechi sau mai noi (Ştefan Borbély, Bedros Horasangian, Monica Spiridon, Aurel Pantea etc.).

Nu ducem lipsă de colaborări, dar ducem lipsă de cititori. Ar exista două soluţii, nu foarte complicate: una care depinde de noi – alcătuirea unui site atractiv al revistei şi constituirea arhivei accesibile pentru seria de după 1965; alta care depinde de un ajutor al finanţatorului – subvenţionarea de abonamente pentru elevi, studenţi, profesori şi alţi doritori. Finanţarea venită de la Consiliul Judeţean Bihor pentru apariţia revistei funcţionează bine şi ne asigură continuitatea apariţiilor. Însă ne confruntăm, alături de toate celelalte reviste literare, cu o criză a lecturii, care e partea cea mai rea, cronicizată, a unei crize a culturii: criza receptării. Vom încerca să învingem şi această dificultate, dacă se va putea, pentru a ne menţine în atmosfera de vârf a dezbaterilor culturale ale actualităţii. Revista „Familia” are o tradiţie care ne obligă să-i construim un viitor pe măsură. Poate că nu peste mult timp o altă serie a revistei „Familia” va apărea numai în variantă electronică, animată de alte exigenţe, de alte teme şi de alţi colaboratori.

Notă: Primele patru serii ale revistei „Familia” (1865-1944) se găsesc scanate şi arhivate integral pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare Cluj-Napoca (Biblioteca digitală, Periodice) şi pot fi răsfoite sau studiate pagină cu pagină, în întregimea colecţiilor.

„Familia” – 150 de ani de Ion Simuţ – publicat in România Literară:  http://www.romlit.ro/familia__150_de_ani