Nr 1/ 2018 Rubrica: Poeţi în cărţi
Lingvist, eminescolog, poetician, Rodica Marian este şi poetă. A publicat, în această ipostază, volumele Subterane şi clopote (2001), Chipul şi asemănarea (2011) şi mai recentul Ferma de fluturi (2016), acesta având în prima parte 22 de poeme şi în partea a doua 14 din ele traduse în engleză de Mihaela Mudure.
„Ferma de fluturi” e un titlu căutat şi găsit de Rodica Marian anume pentru a da drept de metaforă unei sensibilităţi orientale indicate de trimiteri precum oraşul Shiraz sau poetul Hafez: „Şi când mă voi duce din nou la Shiraz,/ Voi deschide cartea lui Hafez, ştiind prea bine,/ Dinainte, orice posibilă previziune”, un spaţiu resimţit ca teritoriu lăuntric al bucuriei şi al sacralităţii, vindecător de angoase, precum la Macedonski. Poeta vorbeşte de „eu-rile mele” văzute şi nevăzute, auzite şi neauzite, vrăjmaşe şi necunoscute, diurne toate, cuprinse toate în simbolica „fermă de fluturi”, printre profuzii de umbre tropicale, apăsate de aleanul unei neîmpliniri iluzorii, într-un melanj floral programat poetic: „Am pus caprifoi şi mici orhidee printre florile de sânziene. Discursul este „analitic”, „eseistic”, descriptiv,explicativ – în primul text, Poate, neprihănirea, un fel de retrospecţie biografică oarecum narcisiacă în căutarea unui moment prezumat ca fiind declicul vocaţiei poetice. Se adaugă apelul la imagini reţinute din călătorii turistice implicând mituri şi ritualuri asiatice, bunăoară, sau, altădată, latino-americane (Machu Picchu) alături de altele, creştin-răsăritene. În textul de prezentare de pe coperta a patra poetul şi editorul Mircea Petean scrie: „Ea face parte din stirpea călătorilor de profesie, aflată într-o neostoită căutare de sine. Ea caută fără încetare locul privilegiat – locul ferit şi-atât de aproape de miracol – de unde să-şi contemple cu detaşare şi seninătate parcursul existenţial…” Un mic inventar de locuri pe unde poeta şi-a căutat sinele: deşertul Wadi Rum, regatul lui Montezuma, Lourdes, Angor Wat, canionul Condorului, Alexandria Egiptului, Shiraz, Machu Picchu, ţinuturile incaşe, câmpia Mesopotamiei, cutare fortăreţe portugheze, Golful Oman, oraşul interzis Hui din Vietnam, Padova, Bergen, Fatima, Sinai, Mecca, Tibetul etc. – toate spaţii mai mult sau mai puţin exotice, dar care funcţionează ca fermenţi ai unei regăsiri de sine, la fel cum funcţionează şi amintirea spaţiului natal bihorean.
Lirismul la Rodica Marian e generat pe cale culturală pe un substrat de „intimitate crudă”, generând compoziţii ce balansează între faţă şi icoană, între gest domestic şi balet ritualic, între – cum ar spune poeta – chip şi asemănare. În genere, autoarea procedează prin notaţii care acumulează elementele unui raport despre o stare lăuntrică, într-un limbaj intelectual ca caută obţinerea preciziei raţionale în decodarea emoţiei: simt, mă regăsesc, presimt, desfac, întind, aşteptând – iată verbele de uz discursiv. Ca „anatomistă” versată a propriei alcătuiri lăuntrice, Rodica Marian recunoaşte că „Doi demoni au rămas în pulsul meu dintotdeauna,/ stând la pândă, paralizanţi,/ orgoliul lucidităţii trufaşe/ şi smerenia cea plină de nesiguranţă”, două forţe care-i solicită simultan sau succesiv teritoriile poemului şi care, în compunerea şi descompunere lor asigură o anume solemnitate ritualică rostirii poetice.
Rezervaţia patetică
Se cuvenea să fiu mai prompt în a semnala o admirabilă carte de poezie, în fapt o antologie substanţială aparţinând Marianei Bojan, binecunoscută şi ca artist plastic (absolventă a Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca). Îmi pare rău că nu am reuşit, pentru că Rezervaţia patetică, cum se intitulează cartea, oferă o lectură/relectură cu totul sărbătorească. O excelentă prefaţă a lui Ion Pop, o nu mai puţin serioasă postfaţă semnată de Irina Petraş asigură o intrare, respectiv o ieşire, deopotrivă fastuoase şi folositoare, în/din această mirabilă rezervaţie…poetică. Mariana Bojan s-a format ca scriitor în anturajul cenaclului Echinox, făcând parte din grupul fondator al revistei cu acelaşi nume. A publicat poezie şi proză (volume de proză: Ultima noapte a Şeherezadei, Povestiri bologheze) în majoritatea revistelor literare din ţară, cu predilecţie în cele din Transilvania: Tribuna, Steaua, Familia, Vatra, Poesis, Echinox ş.a. Cartea (536 pagini) iese la lumină (duminicală) în colecţia ECHINOX a editurii „Şcoala Ardeleană” (Cluj-Napoca, 2016) şi selectează exigent texte din volumele de până astăzi ale poetei, de la cel de debut intitulat Elegie pentru ultimul cânt (Dacia, 1976), trecând prin Judecătorul de păpuşi (Dacia, 1980), Haina de cânepă (Dacia, 1983), Phantasticonul şi alte poeme (Dacia, 1987), Expertul şi păsările (Didactică şi Pedagogică, 1996), Epistole din Piaţa Norilor, (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001), Lupul nostru de toate zilele (Limes, 2013).
De la debut, poeta a dat „o culoare aparte lirismului său tandru-elegiac, cu nostalgii ale unei lumi de fragile purităţi naturale, tot mai vulnerabile, ameninţate de tăvălugul civilizaţiei moderne” scrie Ion Pop, precizând apoi că „elegia sa nu cunoştea momente strident tensionate, ci dimpotrivă, se rostea cu un fel de discreţie a suferinţei trecute în melancolie”, de altfel, „în tot ce a scris, poeta noastră a lăudat simplitatea, modestia, curăţia stărilor de spirit generoase şi fraterne, în contrast frapant cu alterările lumii în care trăieşte”, pentru a încheia astfel preţioasa prefaţă: „Întorcându-mă spre anii mulţi care au trecut de la primele afirmări ale celei dintâi „promoţii” de la «Echinox», o regăsesc pe Mariana Bojan, ca poet şi plastician inspirat, care n-a pierdut nimic din prospeţimea frumoasă şi din candoarea tandru-melancolică a versurilor ce o situau de pe atunci printre vocile cele mai autentice ale vârstei sale lirice. Cititorii săi de acum, pot descoperi ori redescoperi în paginile acestei ample antologii o poezie curajoasă în fragilitatea ei, purtătoare de speranţă şi de vibrantă omenie. Pe o pagină a acestei cărţi e înscris şi versul între toate definitoriu: «Cine vine, cu lumină vine».
La rândul său, Irina Petraş, în postfaţă vorbeşte despre „sensibilitate oximoronică, hrănindu-se din contrarii şi cumpene gospodărite cu o încăpăţânată «voinţă de armonie»” în poezia Marianei Bojan care „struneşte fiorul tragic cu o artă aparte a prefacerii «zdrenţelor» secolului şi «zdrenţelor visării» în haine de sărbătoare ori măcar de carnaval.” „Ca toţi poeţii Echinoxului prim, încheie postfaţatoarea, Mariana Bojan transcrie crepusculul în ritmuri calme, de o melancolică demnitate, spaimele fiind mulcomite sub seninătatea înţeleaptă a trecerii asumate prin cuvânt.”
Pe una dintre manşetele minunatei antologii putem citi versurile pe care autoarea le-a ales pentru încărcătura lor de ars poetica şi deopotrivă de ars vivendi: „Tot ce nu cred/ prin inimă nu-mi trece/ Nu mă împingeţi/ şi nu-mi faceţi rece/ Tot ce nu simt/ nu-mi trece prin visare/ Tot ce nu sunt/ până la ziuă moare.” Să mai adăugăm că volumul este ilustrat de autoare, ceea ce oferă cititorului încă un prilej de încântare.
