Nr. 1/ 2018 Rubrica: Cronica literară  Autor: Viorel Mureşan

S-a jucat şi Bunul Dumnezeu, bucuros, credem, cu VASILE SAV  (1949-2003), când l-a putut dărui cu acest nume, aflat pe pragul palindromului, netrebuind să-l mai pună pe drumuri în căutarea vreunui pseudonim, ca pe atâţia alţi, mai puţin norocoşi, autori. Ca un „poem vexatoriu” sună numele său, cu deschidere labirintică şi zvâcnire de Uroboros. Iar numele cuiva închide în sine, fără să ştim noi cum, şi căile destinului. Antum şi postum. Se împlinesc de la moartea poetului 15 ani, iar la prima schimbare de calendar vor fi 70 de când a deschis ochii întâia oară. De-aceea poate că începe să se subţieze lespedea uitării, care-i apasă scrisul. Traducătorul lui Tibul şi Properţiu, dar mai cu seamă al Sf. Augustin, cu certitudine a mai fost invocat în cercuri strâmte de iniţiaţi, însă poetul, foarte puţin şi, predilect, la nivelul anecdotei. Printr-un efort merituos al Doamnei Lucia Sav apare, la Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016, antologia Ivoriu şi flacără, cuprinzând volumele Elogii (1986) şi Solilocvii (1989), precum şi versiunea în limba engleză a 85 dintre „elogii”, datorată aceleiaşi „uxori carissimae”, Lucia Sav. Drept prefaţă a fost reportat din volumul „Echinox. Vocile poeziei , Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2008, de Ion Pop, poate cel mai atent studiu dedicat până acum poeziei lui Vasile Sav.

Debutul, mult şi strategic amânat, era previzibil totuşi cu câteva dintre detaliile esenţiale, pentru cine a citit atent cele 11 piese, care au trecut aproape neschimbate din caietul debutanţilor pe 1984 al  Editurii Dacia între coperţile Elogiilor (1986). Autorul era un „homo aestheticus”, cu stil poetic sentenţios, emfatic aproape, consolidat deja, cultivând o lirică de o fantezie misterioasă şi halucinantă, generos irigată de o lungă tradiţie livrescă şi bisericească. Forme poetice provenite din antichitatea greacă şi latină le încarcă de un conţinut sufletesc al zilelor noastre. O exclamaţie patetică vine să deschidă cartea lui Vasile Sav, ca în atâtea pagini din Lautrèamont sau Walt Whitman: „ O, da, preabunul nostru prieten, noi încă mai credem că-ntr-adevăr ea există.” (I, p.19). Odată cu tonul oracular, se prefigurează şi câteva linii dintr-un  plănuit scenariu, la care participă şi formule cu tâlc heraldic, ori aflate la frontiera dintre istorie şi legendă: „Ivoriu şi flacără”, „Crinii încrucişaţi pe spadă”; „Acolo fu aşezată … lespedea”. Acestea impun printr-o anume recurenţă, şi ea cumpănită după ritmurile unei retorici, se vede că studiate atent. Temele acestei poezii se scaldă în ambiguitate. Cert este că ele derivă din conştiinţa apartenenţei la o seminţie cu loc bine circumscris în istorie: „Şi erau slujitori ai cărţii, ai plugului şi păstori.” Poet cu mai multe genealogii, unele recognoscibile, altele mai greu, Vasile Sav scrie o poezie de un puternic senzualism spiritual, însoţit de o imaginaţie lucidă şi mai ales profund cultivată. De peste tot ne vin imagini neprevăzut baroce, născute cel mai adesea din ruptură, fie ea sintactică, de logică ori a feliei de realitate ajunsă pe retină.

Cultul naturii, împrumutat de la poeţii latini, întăreşte atribuiri native, precum şi înclinaţia autorului spre ideea pe care o aveau anticii în legătură cu originalitatea: că ceea ce se preia de la alţii e secundar, în raport cu accentele proprii. Primii germeni de intertextualitate încolţesc aici, unde se adapă şi autorul Elogiilor. Obsesia vegetalului şi a animalului se contopesc în cea a cosmicului: „Unduirea mării, umbra, soarele negru, ochiul de foc al pajurii, drumul ştiut al fiecărui astru, veghea, apa moartă, voalul, singurătatea, peştera şi razele de lună, oglinda gheţii, floarea de nufăr, focul albastru… Spasmul macilor sângerii, pe colină, şi sămânţa lor putrezind nerodnic şi plânsul privighetorilor…” (IX, p.27). Fără să înmulţim, inutil,  exemplele, putem observa că Vasile Sav nu doar reproduce natura, ci meditează asupra ei. Ca la unii filosofi renascentişti ai naturii, şi la el, în ţesătura atât de deasă de imagini vizuale, nu ochiul e cel care îl face pe om să vadă, ci, dimpotrivă, omul îi impune ochiului vederea: „Dincolo de hotarele privirii, erai vederea ce se vede pe sine…” (IX, P.28).

Alt topos, a cărui frământare răzbate printre rânduri, e cel al zidirii. Între întemeierile despre care vorbeşte cartea, una e privilegiată: prima întrevedere dintre Eminescu şi Maiorescu. Aici, fraza e sibilinică, având aer de Buna Vestire, şi vine după o însemnare lapidară a poetului: „ …D-l Maiorescu a trecut pe aici, într-o zi, dar a stat mai puţin de un minut…” M. Eminescu. A fost şi una dintre întâlnirile faste ale literaturii noastre, iar poemul care o redă e şi o „ars poetica”: „…mai puţin de un minut, atât va fi stat El, aducătorul cărţii Sale, care nu era a lui, în faţa Lui, a primitorului cărţii Sale, care era a Lui, şi el îi va fi înmânat cartea Sa, ştiind că nu este a lui, şi El va fi luat cartea Sa, ştiind că este a Lui, şi privirile Sale vor fi întâlnit privirile Lui, şi privirile Lui vor fi întâlnit privirile Sale, şi el va fi înţeles ceea ce dinainte ştia, şi El va fi văzut ceea ce dinainte vedea, şi, ce va fi cugetat El în sinea Sa şi ce-i va fi spus Lui sinea Lui, nu ni s-a dat să cunoaştem.” (LXXI, p.77).Tot o „ars poetica” e şi textul cu numărul LXXIII, închinat „lui Nichita Stănescu tânăr”. La acesta, pe Vasile Sav îl atrag caii, care însoţesc omul, poet sau soldat, în viaţă şi în moarte: „«Ia calul meu alb», striga el de pe oţelul scutului, «Ia calul meu alb şi pune-i valtrap de purpură şi încinge-ţi şoldul cu sabia,şi, dacă poţi, călăreşte-l » striga el de pe oţelul scutului, «dacă poţi, călăreşte-l »” (p.81). De la războinicii greci şi romani este posibil să i se tragă autorului seducţia vânătorii şi războaielor. Memorabil e poemul, cu tăietură antropologică, în care uciderea rituală a unui cal tânăr, însoţită de semne magice, se deschide spre o mişcare ciclică, ce conduce viaţa spre eternitate. De remarcat că, începând cu acest poem, imaginarul poetic va fi bântuit de scene de cruzime: „Se omora un cal în joia verde. Un armăsar nemuncit, în puteri: «Că au fremătat; că au fornăit; că au ronţăit; că au urinat îndelung; că au tropăit; că au urdinat.» Se adunau mulţimi. Şi primăvara era pe sfârşite.” (LXXXII, P.90). Apogeul acestui fenomen, cu detalii naturaliste greu de suportat, e atins acolo unde ficţiunea încalecă realitatea, la o răspântie dintre mit şi istorie, într-un poem (LXXXIII) cu bună rezonanţă epopeică, ce-şi propune să redea „Martiriul Horii”. Cinegetica şi pescuitul alimentează în bună parte afabulaţia cărţii, iar la prinderea unui peşte uriaş participă omul şi întreaga fire, într-o comuniune ce frizează înseşi poezia şi artefactul: „ Îi fripseră ficatul. I-l mâncă o gravidă. şi lapţii i-i fură o pisică// Îi tăiară capul. Şi îi băgară în gură căluşul. Îl puseră la soare să-l ardă. Şi viespile îi supseră ochii şi creierii. Şi viermii lăsară totul curat. Şi vântul îl zvânta, şi soarele-l ardea şi-l usca.// Îl lăcuiră. Îi puseră ochi de sticlă. Îl bătură în cuie pe-o scândură. Şi-l prinseră în perete. Şi copiii îi atârnară în dinţi o hârtie. Cu legile jocului     scrise de mână.// Şi soarele cade pieziş pe cascadă. Şi vântul adie. Şi apa vuieşte şi cheamă.” (XCVI, pp.111-112). De pe-acum, poezia lui Vasile Sav îşi conţine germenii propriei uzurpări, al demantelării mitului prin parodie: „ De-l cauţi cu jeratic, se înspăimântă roibul” (XCI, p.104). Recurenţa unor simboluri şi formule, precum ideea unui lanţ diegetic şerpuind de la poem la poem, fac din Elogii mai mult decât o simplă culegere de debut, un „canţonier” sui-generis.

Dacă un titlu ca Elogii vine din Saint-John Perse, Solilocvii (1989) arată că poetul se adâncise în traducerea şi adnotarea textelor Sfântului Augustin, când îşi scria a doua carte. Stilistic, nu se remarcă schimbări esenţiale, aşa că nu putem decât prelua ideea D-lui Ion Pop, din prefaţă, conform căreia, cele două volume se constituie într-o primă etapă de creaţie. Poate că textul mai pierde câte ceva din decorativul impetuos, în favoarea adâncirii introspecţiei. Şi încep să se audă primele acorduri de la marea orgă incendiată a Catullienelor: „O nouă Sibyllă, fără trepied şi trâmbe de fum, vaticina în pieţele publice, cu ochii injectaţi şi sânul umflat, purificarea prin sângerare şi foc.// Şi ei se întrulocară şi îi urmară licărul rece.”  (1, p.124). Ni se pare chiar că cel de-al doilea titlu, Solilocvii, se răsfrânge şi asupra primei cărţi, având în vedere caracterul de dialog între poet şi sufletul său, al întregii sale poezii. Dar şi panteismul viziunii, oarecum lărgit de la cercul naturii, la interioritatea individuală. Această idee se face simţită, între altele, şi prin fenomenul migrării unor versuri de la primul la secundul volum: „Şi erau slujitori ai cărţii, ai plugului şi păstori” (p.95 şi p.155).

Se iţeşte în schimb o undă de civism. De-acum , poetul mânuieşte mai cu sârg simboluri care pot trezi memoria. Lestul mitologic, ori de ev mediu şi antichitate s-a mai risipit; apare însă, cu consistenţa unui personaj încarnat, „Vinerea păgână”, cu un întreg alai de sensuri, având deschidere spre socialul atroce imediat. În volumul de Elogii, „Joia verde desemna un timp al sacrificării rituale, al închiderii şi deschiderii ciclului vital, iar „Vinerea păgână”, care împânzeşte Solilocviile, e o entitate simbolică [ feminin] revers al Sfintei Vineri, capabilă de multe rele: „Şi Vinerea păgână îşi deschidea birturi pentru târguri şi care cu felinare roşii la poartă” (5, p.131); „Şi Vinerea păgână purta zgardă pe sâni” (19, p.168);  „Atunci fu întrezărită Vinerea păgână, purtând aureolă (16, p.158). Poet de mari resurse stilistice, surprins la o răspântie a generaţiilor, Vasile Sav a ucenicit literar la hieratismul promoţiei sale, surmontându-l printr-un lexic colţuros şi prin apelul la forme prozodice extravagante. S-a deschis apoi către substituirea metaforei, pentru el, prea spontană şi fragilă, cu statornicia compoziţională a simbolurilor, anume căutate de o strălucire scăzută, rupte din cotidian. Dar a ştiut şi să se alinte în superioare exerciţii de proză rimată şi ritmată poematic, asemenea unui desăvârşit „poeta faber”: „Mire pelerin, pe ţărmul sorin, în apus marin. Din munte cimeric, tărâm de-ntuneric, fluture plăpând, mistuit de gând, când sub rotund autumnal, în vechi aval de cristal, clipele se cern egal, din boreal în astral, în fast de bal echinocţial.” (11, pp.143-144). Nesemănând cu niciunul dintre debutanţii deceniului nouă, Vasile Sav e un poet care a cutezat mult, atunci.

Nr 1/2018  Mediafort

Patriotism şi frică

Ziariştii vor fi arestaţi la începutul anului 1919, într-un gest al puterii politice de a se răfui cu principalii lideri de opinie ai românilor rămaşi în capitala Bucureşti, ocupată de armatele germane, austro-ungare, turceşti şi bulgăreşti în perioada noiembrie 1916 – octombrie 1918. Era o epocă de mari frământări, în care succesul eliberării, realizarea unirii cu  Ardealul, Basarabia şi Bucovina (fără Banat, deocamdată) şi avansarea trupelor până la Budapesta nu puteau ascunde degringolada şi pierderea a milioane de vieţi omeneşti pe front sau pe la casele lor, din cauza lipsurilor. O parte din aceste decese a survenit şi ca urmare a unor decizii politice şi administrative greşite sau contradictorii. Situaţia era cu adevărat dificilă, după cum o descrie T. Arghezi: „Societatea românească din vechiul Regat se înfăţişează azi împărţită în două tabere, patrioţi şi trădători. Groso-modo, patrioţi sunt toţi cei ce, în vremurile durerilor noastre, au fugit în Moldova. Trădători sunt cei ce nu au putut să treacă Milcovul, n-au voit să-l treacă sau au avut poruncă să rămână pe loc. Patrioţii sunt la putere; gazetele, toate, sunt în mâna lor; nota stridentă e generală şi vocile chibzuite, spiritele moderate sunt intimidate şi interzise […] Toţi laşii, toţi fugiţii, toţi ascunşii pe sub pat sunt azi judecători necruţători. Guvernul actual, în sânul căruia văd cu amărăciune pe amicul Duca, are portul şi apucăturile tiraniilor crude şi fricoase”[i].

Frica şi incapacitatea de a guverna, starea de nesiguranţă sunt surprinse şi de Mircea Anghelescu: „Revenirea din marasmul armistiţiului din 1918 şi sfârşitul fericit al războiului au dus, parcă, la o dizolvare a capacităţii administraţiei de a administra: frica de o epidemie revoluţionară sângeroasă, cum era încă în curs de desfăşurare foarte aproape de graniţele noastre, în Rusia şi în Ungaria, lipsa unor contingente importante de funcţionari, judecători, administratori, în fine tot repetata blocare a aparatului birocratic, care trebuia să preia şi să gestioneze noile sarcini ale statului în noile sale dimensiuni, creează adesea haos sau măcar ineficienţă, întârziere, suspiciune”[ii]. În acest context s-a declanşat o adevărată „vânătoare de vrăjitoare”, vizaţi fiind gazetarii, ca lideri de opinie, personalităţile culturale şi din învăţământ, precum şi unii politicieni ori funcţionari ai statului în regimul de ocupaţie. Jurnaliştii vor fi printre puţinii condamnaţi, ulterior, după 1920, intervenind o anumită „conciliere”, fiind amnistiate mai multe dintre faptele săvârşite în timpul ocupaţiei.

La sfârşitul anului 1918 şi începutul anului 1919, au fost arestaţi preventiv mai mulţi ziarişti, fiind încarceraţi în puşcăria Văcăreşti. De aici vor fi duşi la hotel Modern, transformat în loc de detenţie, pentru a fi mai aproape de sediul Curţii Marţiale a Corpului II de Armată, deşi sunt şi mărturii că transferul s-a făcut pentru a le asigura deţinuţilor un regim mai bun, unii diriguitori ai statului sesizând enormitatea săvârşită ori fiind, pur şi simplu, favorabili acuzaţilor: „Deţinuţii nu se pot mira îndeajuns când li se dau camere separate şi au liberatea să-şi primească membrii familiei”[iii]. Ca loc pentru desfăşurarea procesului a fost aleasă o sală a teatrului Palais de Glace. Până la urmă, vor fi condamnaţi doar cinci oameni de presă: Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Dimitrie Karnabatt, Dem Teodorescu şi Saniel Grossman. Pedeapsa cerută de procuror a fost condamnarea la moarte, însă Curtea Marţială s-a arătat mai îngăduitoare. Grossman şi Karnabatt, probabil din cauza numelor mai exotice, au primit câte zece ani de detenţie, iar ceilalţi câte cinci. Sentinţa a fost pronunţată în 10 (23) martie 1919, după mai bine de două săptămâni de dezbateri aprinse[iv]. Uneori, şedinţele de judecată au ţinut până noaptea târziu, avocaţii inculpaţilor străduindu-se să demonstreze că era vorba de un proces politic. Em. Socor va declara explicit că prin criticarea lui Ionel Brătianu nu se comitea vreo infracţiune, deoarece Brătianu nu se confunda cu ţara[v].

Acuzaţii şi suferinţă

Și alţi lideri de opinie vor fi ostracizaţi, fără a fi închişi, printre care nume mari ale literaturii române, ca Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Ioan Bianu. Interesant este cazul lui Constantin Stere. A fost jurnalist şi prozator, dar şi un extraordinar om politic. A finanţat editarea unor gazete sub ocupaţia trupelor Puterilor Centrale şi s-a implicat în deciziile luate de Alexandru Marghiloman şi guvernul său de giranţi. A şi fost încarcerat câteva luni, fără să fie judecat. Încercând să găsească argumente în favoarea lui Stere, un cercetător va menţiona: „Nici uneia dintre personalităţile politice şi culturale de seamă T. Maiorescu, P. P. Carp, A. Marghiloman, G. Galaction, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Topârceanu etc., care rămăseseră împreună cu C. Stere în Bucureştiul ocupat, nu i s-a adus nicio învinuire serioasă, iar celor mai mulţi dintre ei nu li s-a intentat niciun dosar penal. Cu excepţia lui C. Stere, care a fost declarat (s.a.) din oficiu trădător şi urmărit în modul cel mai crud şi mai barbar până la moarte”[vi]. Alţi politicieni, nu atât de cunoscuţi, dar care vor rămâne în Bucureştiul ocupat şi se vor manifesta ca jurnalisşti de opinie, îşi vor continua cariera politică şi după Marele Război. Ion Rusu-Abrudeanu citează cazul lui Vasile Antonescu, combatant febril în paginile Gazetei Bucureştilor, unde a publicat, „sub iscălitură, articole infamante şi insultătoare la adresa Armatei, a bărbaţilor politici care au declarat războiul, şi a dinastiei, a cărei detronare o cerea”[vii]. V. Antonescu tocmai preluase un nou mandat de parlmentar.

E firească această tendinţă de a argumenta în favoarea unei personalităţi printr-o aşezare contrapunctică cu alţi protagonişti. Însă T. Maiorescu decedase în 1917, iar până atunci a avut o atitudine extrem de rezervată faţă de reprezentaţii oficialităţilor vremii, germani, austrieci sau români, cu toate că era germanofil. Cu Al. Marghiloman lucrurile sunt şi mai simple: el fusese prim-ministru constituţional! G. Galaction a fost mereu în pericol de a fi aruncat după gratii, fiind supus şi el oprobiului public răzbunător. Dar nu a ezitat niciun moment să-şi arate solidaritatea cu confraţii arestaţi. În privinţa lui Slavici lucrurile sunt, de asemenea, simple: i s-au adus învinuiri serioase şi a făcut peste 11 luni de puşcărie. Stere a fost umilit şi desconsiderat printr-un procedeu brutal, cel al neantizării ca adversar politic. El este mai degrabă victima confruntării între partide. Guvernările de după Primul Război Mondial au întreţinut acest mit, în mare parte fals, despre „trădătorul” Stere.

Constantin Stere era basarabean şi milita cu înversunare pentru eliberarea patriei sale. Despotismul ţarist era văzut ca un pericol nimicitor prin consecinţele sale, atât ca ideologie şi administraţie retrogadă, ţinând populaţia într-o stare de mizerie şi înapoiere, fără respectarea unor drepturi fundamentale, cât şi ca ofensivă pentru extinderea ariei sale de influenţă şi de supunere a unor teritorii şi a unor alte etnii. Ioan Slavici era ardelean, dar împărtăşea în cea mai mai mare parte acestă viziune despre ţarismul retrograd, capabil să-i deznaţionalizeze brutal pe alţii şi să-i menţină în starea de înapoiere. Nicolae Iorga combătea cu agresivitate această idee a confruntării cu Rusia. Va abandona Basarabia, dorind să-şi strivească adversarii cu argumentul: „Dar ce mă privesc lucrurile constituţionale din casa vecinului?”[viii] Se înşela, desigur.

1. Slavici şi N. Iorga au avut unele apropieri şi colaborări, însă şi virulente dispute, virulenţa (violenţa!) fiind atributul lui Iorga. Ion Bulei a analizat aceste „chestiuni” mai ales din punctul de vedere al lui Iorga, concluziile înfăţişând un Slavici retrograd, incapabil să înţeleagă mersul vremurilor[ix]. Ideea ar fi că scriitorul-jurnalist şi-a trădat idealul din tinereţe („Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”), scriind articole pesimiste despre faptul că Regatul Român nu mai poate oferi nimic românilor din afara lui. Concluzia este eronată, cel puţin prin prisma faptului că, având de ales în Primul Război Mondial, România a decis să lupte pentru Ardeal, abandonând Basarabia ruşilor. Nici nu trebuie să desfăşurăm prea multe argumente pentru a demonstra că Slavici a avut dreptate, dovedind viziune şi o înţelegere profundă a evoluţiilor geostrategice.

Vânduţii fără… preţ

În procesul ziariştilor din 1919, comisarul regal anchetator îi va aduce lui I. Slavici o acuzaţie interesantă, cea că şi-ar fi dorit demnităţi publice. Gazetarul va fi necruţător în replica sa, fiind şi un prilej de a reafirma principiile după care s-a condus în viaţă: „Chiar aici, în faţa d-voastre, vorba că nu pentru bani m-am vândut, ci făcându-mi iluziunea că voi ajunge guvernator. Iluziunea unui om de 72 de ani, care nici măcar la rangul de epistat n-a aspirat! Mă rog, aceasta nu se poate spune despre un om fără ca să se dovedească. Viaţa mea toată am fost curat, am avut inimă curată, obraz curat, gură curată, mână curată. Cel ce zice că nu, are să dovedească, mai ales fiind comisar regal, care dispune de întreaga poliţie”[x].

A colaborat sau nu cu autorităţile germane de la Bucureşti, Slavici trebuie să sufere. Nimic nu clatină beţia răzbunătoare a unor învingători care nu au luptat şi care s-au trezit cu victoria în braţe. Luciditatea lipseşte. Am putea spune că exaltarea este firească într-o epocă de elan naţional, cum este cea de după 1 decembrie 1918. Doar că ar trebui completată de generozitate. Este o lisă semnalată de Mircea Anghelescu: „Un exemplu vizibil pentru cetăţeanul simplu este uşurinţa cu care Curtea Marţială condamnă la pedepse mult prea dure pentru delicte îndoielnice, adesea fără importanţă în condiţiile încheierii păcii, care de obicei aduce şi o amnistie generală. Se semnalează adesea mizeria de nedescris şi lipsa celor mai elementare condiţii de supravieţuire de care au parte condamnaţii, de obicei oameni simpli, închişi pentru delicte minore sau comise fără intenţie”[xi].

Pentru că s-a simţit umilit (când cu intrarea în război), premierul Ion I. C. Brătianu a dispus anchetarea „trădătorilor”. Sunt autori care, analizând această perioadă tulbure, nu se vor sfii să aducă acuzaţii din cele mai grave regimului Ferdinand-Brătianu. Antifascistul şi, deopotrivă, anticomunistul Petre Pandrea, una dintre figurile cele mai solide şi luminoase ale rezistenţei intelectuale româneşti, îşi va formula opiiniile cu o maximă virulenţă. E drept, scrierile sale nu erau definitive, ci doar note pentru ceea ce urma să fie scrieri redactate îngrijit şi, poate, mai elegant. Sunt ciornele din perioada 1953-1958, adică intervalul dintre cele două stagii petrecute în închisorile comuniste, după cum relevă istoricul literar Ion Simuţ[xii]. Sunt radicale cu mulţi actori ai vieţii publice (politice), indiferent de orientare. Despre epoca respectivă va afirma: „Ionel Brătianu şi Barbu Știrbey au fost dictatorii ţării româneşti din 1917 până în 1927, când a murit regele Ferdinand I. Complicitatea se afla între ei, în politică de iatac şi asasinat. Brătianu şi Știrbey au fost doi asasini, din voinţă de putere”. Foarte repede, autorul ajunge să le conteste orice merit în România Mare: „S-au menţinut două decenii. Ce valoare morală şi politică au aceste două decenii sub egida lor? Care este binele adus? Ce valori au stimulat?”[xiii] De fapt, Brătianu a venit la guvernare în 1914, reuşind, la Consiliul de Coroană din 21 iulie (3 august), să-l determine pe regele Carol I să proclame neutralitatea României în războiul abia izbucnit, trădând tratatul (secret) prin care se angaja să lupte alături de Puterile Centrale[xiv]. În 1919, avea nevoie de agitaţie publică, de vinovaţi de serviciu, pentru a-şi putea urmări propriile interese, printre care păstrarea şi consolidarea guvernării, unde era ameniţat atât de ardeleni, cât şi de extrem de popularul mareşal Averescu.

[i]       Tudor Arghezi, Ion Slavici, în Proze, Scrieri, 27, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp. 414-415.

[ii] Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2013, p. 92.

[iii] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 475.

[iv] Lucian-Vasile Szabo, Recurs în dosarul Ioan Slavici, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015, p. 274.

[v] Pavel Țugui, Arghezi necunoscut, Editura Vestala, Bucureşti, 1998, p. 86.

[vi]      Haralambie Corbu, Constantin Stere  şi timpul său, Editura Casa Moldovei, Chişinău, 2005, pp. 18-19.

[vii] Ion Rusu-Abrudeanu, România şi Războiul Mondial, Editura librăriei Socec & Comp., Bucureşti, 1921, p. 454.

[viii]     Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. I, 1914-1916, Editura Ramuri, Craiova, f.a., p. 14.

[ix] Ion Bulei, Oameni… şi „chestiuni„ de acum un veac, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015, pp. 31-39.

[x]       Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p.133.

[xi] Mircea Anghelescu, op.cit., p. 94.

[xii]     Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 311. Ion Simuţ a analizat câteva dintre scrierile lui Petre Pandrea, subliniind caracterul lor viguros şi coerent, o adevărată surpriză într-o perioadă post-1989 sufocată aproape de o literatură memorialistică cu multe piese importante, dar şi cu şi mai multă maculatură…

[xiii]     Petre Pandrea, Soarele melancoliei (memorii), Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2005, p. 130.

[xiv]     Motivele sunt discutabile. Mulţi istorici au acceptat punctul de vedere exprimat atunci de I. C. Brătianu, cum că nu exista un atac asupra unui stat semnatar, deci tratatul nu putea funcţiona. Pe de altă parte, aşa cum relevă alţi cercetători în domeniu, ce atac mai convingător ar fi putut exista decât uciderea prinţului moştenitor Franz Ferdinand, care simboliza însăşi Monarhia? Moartea acestuia va influenţa definitiv destinul locuitorilor din Ardeal, Banat şi Bucovina, deoarece, după cum este cunoscut, Franz Ferdinand era un reformator, dorind să dea o nouă faţă Austro-Ungariei. Nu ştim cum ar fi arătat, iar istoriile contrafactuale nu-şi au locul aici. Cert este că el avea o imagine bună printre românii din afara graniţelor, cât şi în România, în ochii regelui Carol I.

Familia nr 1/2018  Restituiri

Prea puţine mărturii ne-au parvenit despre o perioadă aproape necunoscută din viaţa lui Cioran, cea de la începutul anilor ’50, când, în urma succesului de prestigiu obţinut cu Tratatul de descompunere, frecventase pentru o perioadă saloanele pariziene ale vremii. Una dintre extrem de rarele relatări este cea a poetului Salah Stétié, care în numărul 90 din Cahiers de  l’Herne, dedicat lui Cioran, vorbind despre salonul doamnei Suzanne Tézenas din strada Octave Feuillet, îi semnalează prezenţa în repetate rânduri, fără a da însă detalii concrete. Virgil Ierunca pomeneşte şi el, în treacăt, în jurnalul său din 1950, de „salonardul Cioran”, aflat pe atunci în anturajul americancei Florence Gould. Cioran însuşi a vorbit arareori despre prezenţa sa în aceste cercuri elevate, unde a reuşit să pătrundă probabil graţie lui Jean Paulhan ori lui Henri Michaux, amândoi ilustre figuri ale reuniunilor mondene. Faţă de celebrităţile care se perindau prin saloanele lui Florence Gould, iar apoi ale doamnei Suzanne Tézenas, unde putea fi văzut Henry Corbin vorbind despre existenţa îngerilor în faţa unui Henri Michaux uşor uluit, Cioran era aproape un necunoscut, fiind prezentat doar ca prieten al lui Ionesco şi Beckett. De-altfel, susţinea că frecventase aceste medii mai mult pentru a putea să bea whisky pe gratis; a avut însă, cu siguranţă, şi alte motive, dacă e să ne luăm după unele însemnări din Caiete, în care mărturiseşte că „a fost o vreme când o curiozitate stupidă mă făcea să frecventez saloanele”.

Iată că, la o licitaţie care a avut loc în 2016, a văzut lumina zilei o nouă mărturie, sub forma unei scrisori a scriitorului francez Lucien Rebatet, până acum inedită. Datată 25 ianuarie 1954, scrisoarea este adresată lui Louis Barellon, un amic care se afla în închisoare şi care urma să fie eliberat de-abia în anul următor. Ea este importantă nu doar fiindcă ni-l prezintă pe anahoretul Cioran în ipostaza puţin verosimilă de fervent al saloanelor pariziene, ci şi pentru că portretul pe care i-l face Rebatet conţine unele detalii până acum necunoscute ale vieţii sale. Conţinutul documentului care a făcut obiectul licitaţiei din 2016 a devenit parţial disponibil pe internet[1], organizatorii licitaţiei considerând probabil că, făcând public acest portret, va creşte şi interesul eventualilor cumpărători.

Lucien Rebatet a scris aceste pagini la puţin timp după ce fusese el însuşi eliberat din închisoare. În timpul ocupaţiei naziste, se remarcase drept unul dintre colaboratorii marcanţi ai revistei pro-naziste şi antisemite Je suis partout şi autor al unei cărţi infame, Les Décombres, fiind condamnat la moarte în 1946 pentru colaboraţionism. Spre deosebire de un Robert Brasillach, executat pentru acelaşi delict, Rebatet a avut noroc: pedeapsa i-a fost comutată la muncă silnică pe viaţă, fiind însă graţiat după şase ani. Experienţa aceasta l-a marcat profund. În 1952 îi apare romanul Les Deux étendards, scris în timpul petrecut în închisoare şi considerat de mulţi o adevărată capodoperă. În scrisoarea trimisă lui Louis Barellon, îi relatează cu mult entuziasm prietenului său că l-a cunoscut în sfârşit pe Cioran, pe care încerca să-l întâlnească de peste un an, „la o reuniune între prieteni, unde se aflau multe femei frumoase şi vorbitori străluciţi.” După ce se aprovizionează cu suficientă mâncare şi băutură, cei doi se retrag într-un colţ şi se aşează la taifas până spre miezul nopţii. Iată şi portretul pe care i-l face Rebatet, foarte încântat că l-a cunoscut în sfârşit pe autorul Tratatului, un spirit din aceeaşi familie cu el: „Are patruzeci de ani (îl credeam mai tânăr). E un pic mai înalt decât mine – nu cu mult – însă nu mai arătos, uşor diabolic, cu părul brun-roşcat, drept şi cu ochii verzui. E originar din Transilvania şi presupun că are câteva picături de sânge unguresc în vene, deşi el neagă. Dincolo de asta, e extrem de simpatic. De-altfel toţi cei care îl cunosc mi-l lăudaseră pentru gentileţea sa, pentru absenţa totală de morgă. Asemenea tuturor celor care scriu bine, vorbeşte grăbit, însă într-un mod foarte savuros. Are străluciri de geniu. Am rămas fără grai aflând că n-a început să scrie în franceză decât în 1946, cu doi ani înainte de Tratatul său. (…) E un pesimist vesel, genul cel mai agreabil, la drept vorbind. Pretinde să fie citit aşa cum scrie, cu un grăunte de umor. Însă tot ceea ce scrie, gândeşte profund. Ştie tot şi nu se mai lasă entuziasmat de nimic, păstrând doar o admiraţie pur estetică, se pare, pentru câţiva mistici.”

Spre deosebire de alte relatări de acest gen, care au dezavantajul de a fi simple rememorări, fiind scrise după trecerea multor ani, scrisoarea lui Lucien Rebatet are avantajul că ni-l prezintă pe Cioran în lumina unor impresii vii, proaspete, cu amănunte precise din discuţiile purtate cu el. Aflăm, printre altele, un lucru cu totul inedit despre Cioran: acestuia i s-ar fi oferit, se pare, posibilitatea de a deveni lector la Gallimard, însă, lucru tipic pentru el, refuzase, oripilat de perspectivă: «Se aduc manuscrise acolo cu camioanele! Trebuie să citeşti metri cubi întregi de manuscrise – aş crăpa la capătul a opt zile!», i-ar fi spus Cioran lui Rebatet, în stilul său plin de exagerări. Nu e lipsit de importanţă nici faptul că avem aici o nouă confirmare că anul în care Cioran a început lucrul la Tratat este 1946 – şi nu în 1947, aşa cum a afirmat ulterior, eronat, în interviuri.

Lucien Rebatet s-a despărţit în acea noapte de proaspătul său amic cu promisiunea de a-l vizita la locuinţa sa din Cartierul Latin. Nu ştim dacă a făcut-o, dar cu siguranţă nu l-a uitat, păstrându-i aceeaşi admiraţie: în 1957, când lui Cioran i se atribuie Premiul Sainte-Beuve (pe care îl refuză), Lucien Rebatet va publica în Dimanche-Matin un articol elogios, intitulat „Une couronne pour E. M. Cioran”.

[1] Licitaţia a fost anunţată pentru data de 31 mai 2016, la Hotel Marcel Dassault din Paris, documentele fiind disponibile la adresa  http://encheres.lefigaro.fr/catalogues-ventes-encheres/Artcurial/Books-and-Manuscripts/Lucien-REBATET-1903-1972-Lettre- autographe-signe_lot_4A24D3FB54/

Nr. 1/ 2018 Rubrica:Solilocviul lui Odiseu

Autor: Traian ŞTEF

Sfîrşitul de an 2018 a fost marcat de moartea Regelui Mihai. Ceremonia înmormîntării a fost impresionantă, iar în zilele de doliu televiziunile s-au întrecut în dezvăluirea amănunţită a biografiei sale, cu secvenţe disparate sau necunoscute pînă acum, alcătuind portretul celei mai importante personalităţi a României contemporane. Caracterul puternic, demnitatea, onestitatea, răbdarea, înţelepciunea sînt consubstanţiale, în portretul Majestăţii Sale, cu dragostea de ţară, cu preponderenţa lucrării pentru binele ţării şi netulburarea ei cu gesturi spectaculoase chiar dacă acestea ar fi fost îndreptăţite. Ne-am trezit parcă singuri în deşert, abia acum, după ce politicienii de după 1947 au încercat mereu să-l înjosească şi să-l umilească. Strigătul unei femei simple, Mihăiţă, cui ne laşi?  este expresia unei disperări conştientizate abia acum. Regele Mihai era speranţa pentru al doisprezecelea ceas, dar acum ne-am pierdut-o şi pe aceasta. Strigătul Jos comunismul! din timpul procesiunii este, la fel, expresia unei nereuşite şi a unui îndemn pe care ni-l adresăm nouă. Regele pe tronul României ar fi simbolizat înfrîngerea comunismului, dar cum el a plecat de data asta în moarte, nu în exil, mai avem de dat lupte grele cu comunismul, şi asta singuri, cu biografia noastră săracă şi slabă, netrecută prin încercări grele, fără să-l mai avem cu noi nici pe Corneliu Coposu, alt regretat în ultima clipă.

În numărul din decembrie 2017 al revistei am reprodus  pe coperta a IV-a cuvintele Regelui: Sunt român şi simt foarte tare asta. Cîtă simplitate şi cîtă bogăţie de sensuri adună această simplitate! A te declara român în piaţa publică astăzi ţine de o retorică redundant-eroică, de identificarea cu relele naţiei sau de victimizarea în mijlocul răului general. Regele nu face aici o declaraţie de dragoste, ci îşi mărturiseşte însăşi raţiunea de a fi. A fi român nu este o calitate, aici, una cu care să te mîndreşti, ci este datul esenţial al fiinţei tale. Unul pe care îl conştientizezi, căruia îi conştientizezi toată puterea, la care nu vrei să renunţi, să-l slăbeşti, pentru a cărui întărire lucrezi în fiecare clipă. E şi o dragoste între două esenţe, omul şi patria, neadjectivate, neconotate, nelegate de împrejurări, interese şi mofturi. Regele îi iubeşte pe români, iubind foarte tare însăşi ideea de român.

S-a vorbit mult despre pierderea ultimului nostru reper moral. Dacă ne gîndim la şefii de stat care l-au urmat, ne putem plînge de milă. Niciunul nu a rămas un model, niciunul nu a făcut un gest care să-l înscrie în istorie, niciunul nu a fost sau este regretat. Iar dacă ne gîndim la capetele încoronate care i-au stat la catafalc şi l-au însoţit pe drumul spre marii lui înaintaşi, prezenţa acestora în România este de dată ultimă pentru că nu vor mai avea pentru cine să vină. Cu Regele Mihai se încheie dialogul unui român, în numele său şi al ţării, cu Occidentul monarhic. În relaţia cu monarhiile occidentale, majestuozitatea este deja înlocuită de proasta creştere. În relaţia cu propriul popor, dragostea este înlocuită cu cinismul prostesc.

Regele a lăsat-o să-l urmeze la conducerea Casei Regale pe prima dintre fiicele sale, Principesa Margareta, cu titlul de Maiestate, acum.  Nu ştiu dacă MS Margareta ar putea purta coroana României, dar ştiu că trebuie respectată în numele tatălui său, al bunicilor, străbunicilor şi al faptelor sale de pînă acum. Oricîte comentarii s-ar face, educaţia şi apropierea de Rege mă fac să cred că-şi va duce cu demnitate moştenirea şi misiunea. Oricum, Casa Regală rămâne în continuare o instituţie de respectat şi unica în măsură să ne reprezinte informal, cu căldură şi seninătate în relaţia cu monarhiile occidentale. Asta cu atît mai mult cu cît România pare, în acest moment, o ţară izolată. Una care s-a izolat singură, refuzîndu-şi deschiderile rutiere şi pe cele energetice. Se pare că acestea sunt în zilele noastre cele mai importante căi de comunicare şi dezvoltare, iar cele politice le urmează. La 100 de ani de cînd România a devenit una dintre ţările mari ale Europei, nu ne putem lăuda decît cu un somn bun între Oradea – Bucureşti, Iaşi, Craiova, sau că avem timp să admirăm frumuseţile patriei ori să ne mirăm de numărul mare de „fericiţi” ai canalelor, aşteptînd legăturile prin gări. Unirea se tot face de atunci, iar acum, cînd se vorbeşte că dovada ar fi o autostradă care să lege toate provinciile istorice, mai că nu mai e nevoie de ea, avem facebookul.

În timp ce mare parte dintre noi îl regretam şi privegheam pe rege, cînd se lăsau umbrele o comisie specială a partidelor  de guvernămînt lucra la legislaţia penală. Din cîte am observat, cu acele modificări au fost de acord politicienii cu musca pe căciulă, corupţii, hoţii, oportuniştii şi frustraţii. Nu au fost de acord specialiştii cei mai titraţi şi experimentaţi, nici procurorii, poliţiştii şi judecătorii care ar fi urmat să le aplice. Există un  triumvirat format din celebrul şi proverbialul ministru Florin Iordache, alias Altă Întrebare, Şerban Nicolae şi Eugen Nicolicea. Par trei avioane cu reacţie în formula de luptă pe cerul legislaţiei româneşti a Justiţiei, conduşi de la pupitrul turnului de control de Liviu Dragnea şi Călin etc. Popescu Tăriceanu şi un ministru al Justiţiei care se ascunde alunecos în piei de şarpe şi le mai trimite bileţele semnate anonim. Nimic nu-i mai tulbură pe dînşii, nimic nu-i mai opreşte din drumul biruitor care ar transforma România într-o ţară unde orice e nu numai posibil, ci şi legal. I-au avertizat înaltele foruri americane şi europene, separat, ţările cu care mai avem de împărţit cîte ceva, inclusiv cîteva milioane de cetăţeni români în exod, şi ei se enervează, devin ocoşi, se cocoşesc. Cei trei au devenit deja personaje. Nu ştiu ce rol au primit, cum vor fi aplauzele dinăuntrul şi din afara PSD (mitingurile de protest nu încetează în Bucureşti şi oraşele mari din ţară), dar osîrdia lor vulcanică, de multe ori vulgară, ochelarii de cal cu care au fost dotaţi mă fac să-i văz monstruos, vorba lui nenea Iancu.

Nu mai avem nicio speranţă în simplitatea majestuoasă a onestităţii  dîndu-ni-se, după alegerea noastră,  micimea netoată a orgoliului.