Nr 1/2018  Mediafort

Patriotism şi frică

Ziariştii vor fi arestaţi la începutul anului 1919, într-un gest al puterii politice de a se răfui cu principalii lideri de opinie ai românilor rămaşi în capitala Bucureşti, ocupată de armatele germane, austro-ungare, turceşti şi bulgăreşti în perioada noiembrie 1916 – octombrie 1918. Era o epocă de mari frământări, în care succesul eliberării, realizarea unirii cu  Ardealul, Basarabia şi Bucovina (fără Banat, deocamdată) şi avansarea trupelor până la Budapesta nu puteau ascunde degringolada şi pierderea a milioane de vieţi omeneşti pe front sau pe la casele lor, din cauza lipsurilor. O parte din aceste decese a survenit şi ca urmare a unor decizii politice şi administrative greşite sau contradictorii. Situaţia era cu adevărat dificilă, după cum o descrie T. Arghezi: „Societatea românească din vechiul Regat se înfăţişează azi împărţită în două tabere, patrioţi şi trădători. Groso-modo, patrioţi sunt toţi cei ce, în vremurile durerilor noastre, au fugit în Moldova. Trădători sunt cei ce nu au putut să treacă Milcovul, n-au voit să-l treacă sau au avut poruncă să rămână pe loc. Patrioţii sunt la putere; gazetele, toate, sunt în mâna lor; nota stridentă e generală şi vocile chibzuite, spiritele moderate sunt intimidate şi interzise […] Toţi laşii, toţi fugiţii, toţi ascunşii pe sub pat sunt azi judecători necruţători. Guvernul actual, în sânul căruia văd cu amărăciune pe amicul Duca, are portul şi apucăturile tiraniilor crude şi fricoase”[i].

Frica şi incapacitatea de a guverna, starea de nesiguranţă sunt surprinse şi de Mircea Anghelescu: „Revenirea din marasmul armistiţiului din 1918 şi sfârşitul fericit al războiului au dus, parcă, la o dizolvare a capacităţii administraţiei de a administra: frica de o epidemie revoluţionară sângeroasă, cum era încă în curs de desfăşurare foarte aproape de graniţele noastre, în Rusia şi în Ungaria, lipsa unor contingente importante de funcţionari, judecători, administratori, în fine tot repetata blocare a aparatului birocratic, care trebuia să preia şi să gestioneze noile sarcini ale statului în noile sale dimensiuni, creează adesea haos sau măcar ineficienţă, întârziere, suspiciune”[ii]. În acest context s-a declanşat o adevărată „vânătoare de vrăjitoare”, vizaţi fiind gazetarii, ca lideri de opinie, personalităţile culturale şi din învăţământ, precum şi unii politicieni ori funcţionari ai statului în regimul de ocupaţie. Jurnaliştii vor fi printre puţinii condamnaţi, ulterior, după 1920, intervenind o anumită „conciliere”, fiind amnistiate mai multe dintre faptele săvârşite în timpul ocupaţiei.

La sfârşitul anului 1918 şi începutul anului 1919, au fost arestaţi preventiv mai mulţi ziarişti, fiind încarceraţi în puşcăria Văcăreşti. De aici vor fi duşi la hotel Modern, transformat în loc de detenţie, pentru a fi mai aproape de sediul Curţii Marţiale a Corpului II de Armată, deşi sunt şi mărturii că transferul s-a făcut pentru a le asigura deţinuţilor un regim mai bun, unii diriguitori ai statului sesizând enormitatea săvârşită ori fiind, pur şi simplu, favorabili acuzaţilor: „Deţinuţii nu se pot mira îndeajuns când li se dau camere separate şi au liberatea să-şi primească membrii familiei”[iii]. Ca loc pentru desfăşurarea procesului a fost aleasă o sală a teatrului Palais de Glace. Până la urmă, vor fi condamnaţi doar cinci oameni de presă: Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Dimitrie Karnabatt, Dem Teodorescu şi Saniel Grossman. Pedeapsa cerută de procuror a fost condamnarea la moarte, însă Curtea Marţială s-a arătat mai îngăduitoare. Grossman şi Karnabatt, probabil din cauza numelor mai exotice, au primit câte zece ani de detenţie, iar ceilalţi câte cinci. Sentinţa a fost pronunţată în 10 (23) martie 1919, după mai bine de două săptămâni de dezbateri aprinse[iv]. Uneori, şedinţele de judecată au ţinut până noaptea târziu, avocaţii inculpaţilor străduindu-se să demonstreze că era vorba de un proces politic. Em. Socor va declara explicit că prin criticarea lui Ionel Brătianu nu se comitea vreo infracţiune, deoarece Brătianu nu se confunda cu ţara[v].

Acuzaţii şi suferinţă

Și alţi lideri de opinie vor fi ostracizaţi, fără a fi închişi, printre care nume mari ale literaturii române, ca Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Ioan Bianu. Interesant este cazul lui Constantin Stere. A fost jurnalist şi prozator, dar şi un extraordinar om politic. A finanţat editarea unor gazete sub ocupaţia trupelor Puterilor Centrale şi s-a implicat în deciziile luate de Alexandru Marghiloman şi guvernul său de giranţi. A şi fost încarcerat câteva luni, fără să fie judecat. Încercând să găsească argumente în favoarea lui Stere, un cercetător va menţiona: „Nici uneia dintre personalităţile politice şi culturale de seamă T. Maiorescu, P. P. Carp, A. Marghiloman, G. Galaction, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Topârceanu etc., care rămăseseră împreună cu C. Stere în Bucureştiul ocupat, nu i s-a adus nicio învinuire serioasă, iar celor mai mulţi dintre ei nu li s-a intentat niciun dosar penal. Cu excepţia lui C. Stere, care a fost declarat (s.a.) din oficiu trădător şi urmărit în modul cel mai crud şi mai barbar până la moarte”[vi]. Alţi politicieni, nu atât de cunoscuţi, dar care vor rămâne în Bucureştiul ocupat şi se vor manifesta ca jurnalisşti de opinie, îşi vor continua cariera politică şi după Marele Război. Ion Rusu-Abrudeanu citează cazul lui Vasile Antonescu, combatant febril în paginile Gazetei Bucureştilor, unde a publicat, „sub iscălitură, articole infamante şi insultătoare la adresa Armatei, a bărbaţilor politici care au declarat războiul, şi a dinastiei, a cărei detronare o cerea”[vii]. V. Antonescu tocmai preluase un nou mandat de parlmentar.

E firească această tendinţă de a argumenta în favoarea unei personalităţi printr-o aşezare contrapunctică cu alţi protagonişti. Însă T. Maiorescu decedase în 1917, iar până atunci a avut o atitudine extrem de rezervată faţă de reprezentaţii oficialităţilor vremii, germani, austrieci sau români, cu toate că era germanofil. Cu Al. Marghiloman lucrurile sunt şi mai simple: el fusese prim-ministru constituţional! G. Galaction a fost mereu în pericol de a fi aruncat după gratii, fiind supus şi el oprobiului public răzbunător. Dar nu a ezitat niciun moment să-şi arate solidaritatea cu confraţii arestaţi. În privinţa lui Slavici lucrurile sunt, de asemenea, simple: i s-au adus învinuiri serioase şi a făcut peste 11 luni de puşcărie. Stere a fost umilit şi desconsiderat printr-un procedeu brutal, cel al neantizării ca adversar politic. El este mai degrabă victima confruntării între partide. Guvernările de după Primul Război Mondial au întreţinut acest mit, în mare parte fals, despre „trădătorul” Stere.

Constantin Stere era basarabean şi milita cu înversunare pentru eliberarea patriei sale. Despotismul ţarist era văzut ca un pericol nimicitor prin consecinţele sale, atât ca ideologie şi administraţie retrogadă, ţinând populaţia într-o stare de mizerie şi înapoiere, fără respectarea unor drepturi fundamentale, cât şi ca ofensivă pentru extinderea ariei sale de influenţă şi de supunere a unor teritorii şi a unor alte etnii. Ioan Slavici era ardelean, dar împărtăşea în cea mai mai mare parte acestă viziune despre ţarismul retrograd, capabil să-i deznaţionalizeze brutal pe alţii şi să-i menţină în starea de înapoiere. Nicolae Iorga combătea cu agresivitate această idee a confruntării cu Rusia. Va abandona Basarabia, dorind să-şi strivească adversarii cu argumentul: „Dar ce mă privesc lucrurile constituţionale din casa vecinului?”[viii] Se înşela, desigur.

1. Slavici şi N. Iorga au avut unele apropieri şi colaborări, însă şi virulente dispute, virulenţa (violenţa!) fiind atributul lui Iorga. Ion Bulei a analizat aceste „chestiuni” mai ales din punctul de vedere al lui Iorga, concluziile înfăţişând un Slavici retrograd, incapabil să înţeleagă mersul vremurilor[ix]. Ideea ar fi că scriitorul-jurnalist şi-a trădat idealul din tinereţe („Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”), scriind articole pesimiste despre faptul că Regatul Român nu mai poate oferi nimic românilor din afara lui. Concluzia este eronată, cel puţin prin prisma faptului că, având de ales în Primul Război Mondial, România a decis să lupte pentru Ardeal, abandonând Basarabia ruşilor. Nici nu trebuie să desfăşurăm prea multe argumente pentru a demonstra că Slavici a avut dreptate, dovedind viziune şi o înţelegere profundă a evoluţiilor geostrategice.

Vânduţii fără… preţ

În procesul ziariştilor din 1919, comisarul regal anchetator îi va aduce lui I. Slavici o acuzaţie interesantă, cea că şi-ar fi dorit demnităţi publice. Gazetarul va fi necruţător în replica sa, fiind şi un prilej de a reafirma principiile după care s-a condus în viaţă: „Chiar aici, în faţa d-voastre, vorba că nu pentru bani m-am vândut, ci făcându-mi iluziunea că voi ajunge guvernator. Iluziunea unui om de 72 de ani, care nici măcar la rangul de epistat n-a aspirat! Mă rog, aceasta nu se poate spune despre un om fără ca să se dovedească. Viaţa mea toată am fost curat, am avut inimă curată, obraz curat, gură curată, mână curată. Cel ce zice că nu, are să dovedească, mai ales fiind comisar regal, care dispune de întreaga poliţie”[x].

A colaborat sau nu cu autorităţile germane de la Bucureşti, Slavici trebuie să sufere. Nimic nu clatină beţia răzbunătoare a unor învingători care nu au luptat şi care s-au trezit cu victoria în braţe. Luciditatea lipseşte. Am putea spune că exaltarea este firească într-o epocă de elan naţional, cum este cea de după 1 decembrie 1918. Doar că ar trebui completată de generozitate. Este o lisă semnalată de Mircea Anghelescu: „Un exemplu vizibil pentru cetăţeanul simplu este uşurinţa cu care Curtea Marţială condamnă la pedepse mult prea dure pentru delicte îndoielnice, adesea fără importanţă în condiţiile încheierii păcii, care de obicei aduce şi o amnistie generală. Se semnalează adesea mizeria de nedescris şi lipsa celor mai elementare condiţii de supravieţuire de care au parte condamnaţii, de obicei oameni simpli, închişi pentru delicte minore sau comise fără intenţie”[xi].

Pentru că s-a simţit umilit (când cu intrarea în război), premierul Ion I. C. Brătianu a dispus anchetarea „trădătorilor”. Sunt autori care, analizând această perioadă tulbure, nu se vor sfii să aducă acuzaţii din cele mai grave regimului Ferdinand-Brătianu. Antifascistul şi, deopotrivă, anticomunistul Petre Pandrea, una dintre figurile cele mai solide şi luminoase ale rezistenţei intelectuale româneşti, îşi va formula opiiniile cu o maximă virulenţă. E drept, scrierile sale nu erau definitive, ci doar note pentru ceea ce urma să fie scrieri redactate îngrijit şi, poate, mai elegant. Sunt ciornele din perioada 1953-1958, adică intervalul dintre cele două stagii petrecute în închisorile comuniste, după cum relevă istoricul literar Ion Simuţ[xii]. Sunt radicale cu mulţi actori ai vieţii publice (politice), indiferent de orientare. Despre epoca respectivă va afirma: „Ionel Brătianu şi Barbu Știrbey au fost dictatorii ţării româneşti din 1917 până în 1927, când a murit regele Ferdinand I. Complicitatea se afla între ei, în politică de iatac şi asasinat. Brătianu şi Știrbey au fost doi asasini, din voinţă de putere”. Foarte repede, autorul ajunge să le conteste orice merit în România Mare: „S-au menţinut două decenii. Ce valoare morală şi politică au aceste două decenii sub egida lor? Care este binele adus? Ce valori au stimulat?”[xiii] De fapt, Brătianu a venit la guvernare în 1914, reuşind, la Consiliul de Coroană din 21 iulie (3 august), să-l determine pe regele Carol I să proclame neutralitatea României în războiul abia izbucnit, trădând tratatul (secret) prin care se angaja să lupte alături de Puterile Centrale[xiv]. În 1919, avea nevoie de agitaţie publică, de vinovaţi de serviciu, pentru a-şi putea urmări propriile interese, printre care păstrarea şi consolidarea guvernării, unde era ameniţat atât de ardeleni, cât şi de extrem de popularul mareşal Averescu.

[i]       Tudor Arghezi, Ion Slavici, în Proze, Scrieri, 27, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp. 414-415.

[ii] Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2013, p. 92.

[iii] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 475.

[iv] Lucian-Vasile Szabo, Recurs în dosarul Ioan Slavici, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015, p. 274.

[v] Pavel Țugui, Arghezi necunoscut, Editura Vestala, Bucureşti, 1998, p. 86.

[vi]      Haralambie Corbu, Constantin Stere  şi timpul său, Editura Casa Moldovei, Chişinău, 2005, pp. 18-19.

[vii] Ion Rusu-Abrudeanu, România şi Războiul Mondial, Editura librăriei Socec & Comp., Bucureşti, 1921, p. 454.

[viii]     Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. I, 1914-1916, Editura Ramuri, Craiova, f.a., p. 14.

[ix] Ion Bulei, Oameni… şi „chestiuni„ de acum un veac, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015, pp. 31-39.

[x]       Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p.133.

[xi] Mircea Anghelescu, op.cit., p. 94.

[xii]     Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 311. Ion Simuţ a analizat câteva dintre scrierile lui Petre Pandrea, subliniind caracterul lor viguros şi coerent, o adevărată surpriză într-o perioadă post-1989 sufocată aproape de o literatură memorialistică cu multe piese importante, dar şi cu şi mai multă maculatură…

[xiii]     Petre Pandrea, Soarele melancoliei (memorii), Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2005, p. 130.

[xiv]     Motivele sunt discutabile. Mulţi istorici au acceptat punctul de vedere exprimat atunci de I. C. Brătianu, cum că nu exista un atac asupra unui stat semnatar, deci tratatul nu putea funcţiona. Pe de altă parte, aşa cum relevă alţi cercetători în domeniu, ce atac mai convingător ar fi putut exista decât uciderea prinţului moştenitor Franz Ferdinand, care simboliza însăşi Monarhia? Moartea acestuia va influenţa definitiv destinul locuitorilor din Ardeal, Banat şi Bucovina, deoarece, după cum este cunoscut, Franz Ferdinand era un reformator, dorind să dea o nouă faţă Austro-Ungariei. Nu ştim cum ar fi arătat, iar istoriile contrafactuale nu-şi au locul aici. Cert este că el avea o imagine bună printre românii din afara graniţelor, cât şi în România, în ochii regelui Carol I.