Misiunea umană a mesagerului
N-a trecut decât un an
de când a plecat în Orient, şi Al Şaizeci şi cincilea se retrage – se ascunde? –
din nou la Laib. Dar şi Laib se schimbase, între timp, iarăşi. Stareţul murise
şi, sub noul şef, mănăstirea trăia în cel mai sever regim de penitenţă. Vezanul
aproape că n-a mai recunoscut locul: parcă lipsise nu un an, ci un veac întreg.
O atmosferă mohorâtă învăluia oameni, animale şi ziduri, iar lipsa de
satisfacţii a fost înlocuită de o susceptibilitate generalizată. Fraţii se
pârau fără de încetare unul pe altul, iar pedepsele pentru delicte doar
bănuite, nu întotdeauna şi dovedite, mergeau până la excluderea din comunitate.
Şi până la crimă, după cum se şoptea, după ce un călugăr suspectat de furt
fusese găsit mort de foame, închis într-o încăpere dintr-un beci. De ce a rămas
Cavalerul fără Chip în acel loc atât de văduvit de bucurii? Şi de ce, fără a-şi
arăta faţa vreme de cinci ani şi fără a ieşi din spatele zidurilor mănăstirii,
ciudatul cavaler – care, până atunci, nu prea reuşise să stea mai mult de o
săptămână locului -, îşi întregeşte legenda în atmosfera aceea atât de
apăsătoare? Greu de răspuns la asemenea întrebări. Cum nu este mai uşor de
aflat nici de ce acelaşi a fost acceptat atâta vreme străin într-o lume atât de
închisă. Dintre toţi cei şaizeci şi cinci la care a ajuns până acum, scribului
i se pare că fiul lui Richard le Noir s-a lăsat cel mai puţin descifrat.
Descrierea vieţii lui se dovedeşte tot mai mult un eşec.
Cinci ani încheiaţi a
rămas Mesagerul la Laib. Cinci ani, vreme în care povestea omenirii – de care
păruse atât de legat ca actor activ – părea s-o ia pe un drum nou. Timp în care
el, ascuns în armura sa, a lucrat pe câmp cot la cot cu ceilalţi călugări şi
mireni, a reparat acareturile, a înălţat un şir de chilii pentru că
aşezământul, în ciuda atmosferei sumbre de care era copleşit, se mărea mereu.
Cinci ani în care n-a mai ieşit pe poarta mănăstirii şi n-a fost vizitat decât,
din când în când, de un evreu, Ţipor, stabilit la Toulouse.
Despre activitatea
Vezanului din acea perioadă aflăm din vechiul catastif în care se înscriau
evidenţele contabile: Al Şaizeci şi cincilea a primit mai multe cantităţi de
scânduri, câteva căruţe cu piatră de râu, nisip. În general, tot ce era necesar
provenea din atelierele proprii, dar cele aduse, chiar ca materie primă de
afară, indiferent dacă proveneau din ţinuturile mănăstirii sau erau cumpărate,
erau consemnate cu grijă. Se pare că Mesagerul a adus numeroase îmbunătăţiri
atât construcţiilor, cât şi uneltelor, aşa că prezenţa lui se justifica din
plin, din punctul de vedere al călugărilor. Dar cum se justifica ea din propriul
său punct de vedere?
În plină vară a lui
1193, la vreo doi ani de la revenirea Celui de Al Şaizeci şi cincilea la Laib,
aici a avut loc o răscoală. Fraţii n-au mai suportat despotismul noului stareţ
şi, după ce s-au plâns de mai multe ori fără rezultat episcopului, şi-au recuzat
superiorul. Nesupunerea s-a transformat într-o bătaie în toată regula,
ajungându-se până la uciderea a doi călugări şi a trei mireni şi rănirea mai
multor altora. Până la urmă, episcopul a readus liniştea, a pedepsit sever pe
cei vinovaţi de călcarea jurământului de supunere, însă a instalat şi un nou
stareţ. Despre cavalerul templier aflăm că şi el a fost găsit vinovat: nu
pentru că s-ar fi amestecat în susţinerea vreuneia dintre tabere, ci tocmai
dimpotrivă, pentru că nu a intervenit ca oştean pentru a împiedica desfăşurarea
ostilităţilor acelui adevărat război. În loc de asta, în toată ziua răzmeriţei,
el a rămas în grădină şi s-a ocupat de rondurile de legume. Iniţial, s-a hotărât
să fie exclus din mănăstire şi din întregul comitat, apoi s-a revenit la o
pedeapsă mai uşoară, de natură administrativă. Omul era de mare folos şi n-a
supărat niciodată pe nimeni: în tot acel furnicar de intrigi, nu i-a trecut
cuiva prin cap să-l pârască vreodată pentru vreo vină. Şi, în afară de asta,
Cavalerul fără Chip era învăluit în mister, legendele despre el au început să
pătrundă şi în acel loc izolat, de ce să îndepărtezi un asemenea om? Purtător
de atâtea nădejdi…
Totuşi, dacă stai în
preajma cuiva, oricât de deosebit ar fi acela în mediul respectiv, până la urmă
ajungi să te obişnuieşti cu el aşa cum e. Când, după cinci ani încheiaţi, Al
Şaizeci şi cincilea a decis brusc să părăsească iar mănăstirea, localnicii n-au
putut decât să se mire*. Dar faptul că omul a revenit curând, că a plecat iarăşi
şi s-a întors din nou a intrat şi el în obişnuinţă.
După cinci ani,
Vezanul parcă se trezeşte dintr-un somn adânc, Al Şaizeci şi cincilea îşi reia
călătoriile sale parcă fără de sfârşit. De data asta, însă, traseele îi sunt
strict limitate între Laib, Lerins şi Ferme zu Chiuso. Ultimele două destinaţii
îl confirmă cu siguranţă – pentru scrib – printre Cei O Sută. (O satisfacţie
pe care bietul scrib nu şi-o poate ascunde.)
La Lerins şi la Ferme
zu Chiuso, după cum a putut observa şi bunul cititor, şi scribul a găsit de
nenumărate ori informaţii la care altundeva cu greu ar fi avut acces. Arhivele
celor două lăcaşuri i-au oferit date inestimabile, dar poate că şi misterul
unui confort interior special l-a făcut pe scrib să revină atât de des în
bibliotecile unde a fost, de fiecare dată, atât de bine primit. Faptul că şi Al
Şaizeci şi cincilea a făcut naveta (şi) acolo nu face decât să confirme vechile
izvoare atât de generoase, pe care scribul nu poate să le evoce decât cu o
infinită recunoştinţă. Dar mai este ceva: când a început acele drumuri, deloc
uşoare pentru un om din zorii secolului al XIII-lea, trecut de prima tinereţe,
era evident că mesagerul căuta ceva. Iar revenirile sistematice la Laib nu
puteau avea decât două cauze: fie că şi la Laib a existat o arhivă demnă de a
fi scotocită pentru confirmare sau pentru aprofundarea celor găsite în celelalte
locuri – şi atunci, poate, Cavalerul fără Chip n-a lucrat vreme de cinci ani
doar grădina de zarzavaturi şi n-a reparat doar stabilimentele mănăstirii, ci
şi-a petrecut o parte din timp şi printre documente -, fie că acolo şi-a
stabilit cartierul general ori, mai simplu spus, reşedinţa. Mai târziu,
descoperind, treptat, câteva dintre misterele personajului – să nu ne facem
iluzii: probabil nu cele mai importante – cele două ipoteze s-au dovedit a nu se
elimina reciproc. Da, Al Şaizeci şi cincilea a trăit la Laib împreună cu
familia sa, iar biblioteca mănăstirii a fost una importantă, mai importantă
decât numeroase alte asemenea colecţii de manuscrise: ea a fost amintită de
mai mulţi cărturari ai vremii şi profund regretată când, după „cruciada catară”
au fost distruse din temelii şi multe aşezăminte al albigenzilor, în primul rând
Laib, care a fost incendiat împreună cu locuitorii, biblioteca şi modestele ei
obiecte de cult. Puţinele persoane care au scăpat au fugit cu ce au putut lua la
repezeală cu ele. Printre acestea, un frate Alcuin – din nou altul decât deja
pomenitul scrib de la Mainz -, şeful cancelariei, care a reuşit să salveze o
căruţă întreagă de manuscrise, „nici a o suta parte din comorile care au ars”.
După mai multe decenii, în arhiva bisericii satului reconstruit pe cenuşa
vechii localităţi Laib, resturile acelor hârţoage au fost sortate, o parte
dintre ele socotite eretice şi distruse, însă mai mult de jumătate păstrate.
Aşadar, la Laib, Vezanul ar fi avut ce studia şi desigur că a şi făcut-o.
Pe de altă parte,
legenda cu fecioara care a fost aleasă de Cavalerul fără Chip şi care şi-a
pierdut graiul după primul sărut primit de la iubitul ei n-a fost inventată cu
totul. Mesagerul şi-a adus cu el din Orient o soţie, o femeie* cu care a avut
doi sau trei copii. Faptul că a venit cu întreaga familie în mănăstire nu
trebuie să ne mire: la Laib, instituţia căsătoriei nu era recunoscută, dar nici
interzisă. Cine voia n-avea decât să trăiască o viaţă familială, în calitate de
mirean, doar că nu putea aspira la ierarhia monahală. Ceea ce Vezanul nici nu
dorea. Problema era alta: cum putea un cavaler templier, după ce a depus
triplul jurământ, să păstreze pelerina albă cu crucea roşie şi să întemeieze o
familie. Se pare că soţia (mută!) a Celui de Al Şaizeci şi cincilea a devenit ea
însăşi călugăriţă, ceea ce n-a împiedicat-o să locuiască într-o casă modestă,
clădită în câmp şi lipită de zidul exterior al mănăstirii. Acel perete comun
constituia şi cordonul ombilical ce o lega de comunitatea monahală, dar îi
permitea şi o (severă) viaţă laică. (Familia Vezanului nu era singura aflată
într-o asemenea situaţie: zidul mănăstirii Laib a fost ornat cu nenumărate
adăposturi externe atât pentru pelerini, pentru oaspeţii ocazionali, cât şi
pentru mirenii legaţi de viaţa călugărilor. Într-un înscris, dăm de un epitet
privindu-l pe Cavalerul fără Chip: el este numit nu capul familiei sale, ci
apărătorul ei, atribut ce-l apropie mai degrabă de statutul de cavaler
(templier), de ocrotitor al unei largi categorii de oameni ce aveau nevoie de
ajutor.
Şi chiar dacă suntem
îndreptăţiţi să-l bănuim pe Al Şaizeci şi cincilea că ar fi scotocit vreme de
cinci ani prin importanta bibliotecă de la Laib, pe lângă munca îndeplinită
pentru a se face util şi a-şi întreţine familia, că nemulţumit de rezultat, ar
fi simţit nevoia să-şi lărgească câmpul investigaţiilor la întotdeauna atât de
primitoarele mănăstiri Ferme zu Chiuso şi Lerines, ceea ce tot nu ştim încă este
ce a căutat cu atâtea eforturi şi înfrigurare personajul nostru. Pentru că
naveta între cele trei lăcaşuri aflate la distanţe apreciabile şi destul de greu
accesibile, Vezanul a început-o la etatea de 48 de ani şi a perseverat încă 15.
Şi va avea 63 de când se va sfârşi acest dute-vino. Cu ce rezultat? Păi, încă
nici nu ştim măcar ce a căutat!
Al Şaizeci şi cincilea
a călătorit întotdeauna singur sau, cel mult, însoţit de ciudatul Ţipor. A fost
de două ori atacat pe drum, o dată grav rănit şi jefuit de celebra sa armură,
când, se pare, s-a retras la Vaza, unde a fost îngrijit, refăcut şi unde a fost
înzestrat cu un echipament nou, identic pe dinafară, dar având câteva
îmbunătăţiri faţă de cel vechi, îmbunătăţiri tehnice sesizate de cavaler în
atâţia ani de utilizare. A continuat aceleaşi itinerarii şi a copiat numeroase
documente din cele trei mănăstiri. Drept mulţumire, a ajutat la punerea în
ordine a unor părţi din arhive şi a adus corecturi acolo unde datele nu se
potriveau între ele. (De mai multe ori, Carol cel Înţelept notează în
monumentala sa cronică: „conform notelor de margine ale Mesagerului”. Ceea ce
dovedeşte că munca acestuia a dobândit credibilitate chiar şi în faţa unui
autor de o asemenea talie.)
Popasurile la Lerins
şi la Ferme zu Chiuso au variat între câteva zile şi mai multe luni. (Cel puţin
la Ferme zu Chiuso, aceste date sunt uşor de verificat: arhivele n-au fost aici
niciodată răvăşite şi catastiful unde se treceau – şi se mai trec şi astăzi –
toate vizitele străinilor este intact.) O dată, chiar de anul nou, evreul Ţipor,
care l-a mai însoţit şi altădată, a fost ucis de un fanatic, în vreme ce toată
lumea se afla la slujbă. A fost o perioadă grea pentru Vezan, şi el tocmai
fusese atacat la drumul mare, pentru prima oară, şi chiar dacă n-a fost încă
jefuit şi rănit, întâmplarea l-a răscolit. Era şi bolnav în perioada aceea,
măselele îl dureau îngrozitor şi nelipsitele-i săculeţe cu prafuri nu-l prea mai
ajutau. Evreul fusese sub protecţia cavalerului templier şi călugărilor de la
Ferme zu Chiuso le era frică de reacţia Mesagerului, a cărui faimă era atât de
mare. Judecata celui ce l-a omorât pe Ţipor este şi ea conştiincios consemnată
şi tot din protocoalele păstrate aflăm şi alte lucruri decât strict
împrejurările crimei. Din depoziţia unui oarecare frate Manuel, adjunctul
trezorierului lăcaşului, aflăm că „evreul şi-a băgat nasul unde nu-i fierbea
oala”, că asasinul l-a găsit citind un manuscris copiat de cavaler şi
intervenind pe text, desigur pentru a-l corupe cu idei păgâne. (În timpul
crimei, şi cavalerul se afla, împreună cu mulţimea, în biserică, la slujbă.)
Soarta ucigaşului părea să devină mai blândă, mai ales că şi alte declaraţii
găseau justificări serioase faptei. Şi, să nu uităm, n-a fost omorât decât un
evreu… Majoritatea dintre ele în legătură cu imixtiunea victimei în acte în care
n-avea ce să caute altceva decât a le pângări. Aşa că s-a ajuns, în mod
inevitabil, şi la conţinutul înscrisurilor cu pricina. Şi, astfel, a reieşit că
era vorba chiar despre documente extrem de importante, alături de simple note,
în legătură cu date demografice, bilanţuri defalcate ale strângerilor de
impozite, schimburi de domenii între nobili. În toate trei lăcaşurile se aflau
şi numeroase pergamente artistic lucrate şi conţinând arbori genealogici, mare
parte ieşite din atelierul parizian al lui Schwartz von Schwartz. La acestea
sau la copiile lor originale, cavalerul ar fi avut oricum acces, fără a fi
obligat la o atât de istovitoare căutare. În paginile despre care s-a făcut
vorbire la procesul asasinării lui Ţipor, la datele uzuale ale acelor arbori
genealogici fuseseră adăugate numeroase altele, care au necesitat, într-adevăr,
multă documentare. Personajele nu aveau consemnate doar anii naşterii, traseele
înrudirilor şi pomelnicul titlurilor oficiale, ci şi averea estimată, numărul
de supuşi (împărţiţi pe sexe, vârste, specializări, incorporabili, categorii de
avere etc.), caracteristici individuale. Liniile de unire (de
descendenţă/ascendenţă directă, descendenţă/ascendenţă prin alianţe sau/şi
ramurile alianţelor) între diferitele personaje de pe un desen erau completate
cu acele date. Reieşeau compatibilităţi (sau incompatibilităţi), interese
personale, simetrii eventual posibil de a se repeta. Printre compatibilităţi
(sau incompatibilităţi) erau luate în calcul şi elemente din mistica cifrelor,
din ghematrie sau din statistici istorice obiective sau oculte. Încetul cu
încetul, pentru scrib, rolul lui Ţipor devine tot mai evident.
Dar care a fost rolul
Celui de Al Şaizeci şi cincilea însuşi? A trebuit să mai intervină, în mod
fericit, încă o sursă nesperată de informaţii pentru a-l afla, ulterior, şi pe
acesta. Or pentru ca, mai târziu, scribul să aibă temei să se amăgească
zicându-şi că l-a găsit... Părăsind acum Ferme zu Chiuso* şi zăbovind, pe urmele
Vezanului, la Lerins, vom da de un fapt aparent nesemnificativ, pe lângă care
şi scribul a trecut de mai multe ori fără a-l băga în seamă. La Lerins, există
un popas pe şoseaua principală, alături de indicatorul rutier care arată
distanţa până la mănăstire. Deşi a zăbovit de numeroase ori acolo, scribul n-a
sesizat decât târziu că modelele tablourilor frumos înrămate în sala de mese nu
se regăsesc în realitatea de pe teren. „Nu sunt decât nişte ilustraţii, nişte
prelucrări ale unor artişti”, şi-a spus scribul, admirând bunul gust şi stilul
propriu al pictorului. (Al pictorilor, de fapt, acuarelele fiind realizate de
un tată şi de doi fii.) Abia când a întrebat, mai mult într-o doară, de ce face
indicatorul rutier precizarea „Mănăstirea veche Lerins”, a aflat că nu
este vorba despre o referire la vechimea lăcaşului, ci la faptul că, lângă
biserică, a luat naştere, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o mănăstire nouă,
unde nu mai trăiesc decât doi călugări. Ilustraţiile din restaurantul hanului
sunt făcute la noua mănăstire, aflată în cealaltă parte a insulei, însă, fiind
„tematice” şi iradiind o oarecare patină, au fost acceptate şi la popasul ce-şi
trăgea veniturile în special din partea vizitatorilor veniţi la lăcaşul istoric.
În sfârşit, scribul s-a hotărât să stea de vorbă şi cu călugării din aşezământul
(mai) nou. De la care n-a aflat mare lucru, în schimb, un mirean, fiind în
acelaşi timp contabil, administrator, şofer, şef cu aprovizionarea şi om de
serviciu, a povestit cum mica mănăstire de lângă biserică s-a despărţit de cea
tradiţională, întrucât, în timpul Restauraţiei, liniştea de acolo a fost mereu
tulburată prin nesfârşitele scotociri ale arhivelor de către tot felul de
oficialităţi laice – la un moment-dat s-a pus chiar problema strămutării
tuturor actelor la… Ministerul Afacerilor Externe – şi fiindcă nici mai târziu
acele intruziuni insistente ale autorităţilor secularizete nu s-au mai oprit.
– A fost o vreme când
parcă nici nu mai era mănăstire acolo, ci cancelarie pentru tot felul de
funcţionari, îşi amintea bărbatul relatările repovestite de strămoşii lui – care
au ocupat aceeaşi funcţie cu şi el, când noua mănăstire mai avea în jur de
douăzeci de călugări.
De ce să se fi pus
problema ca acele documente să fie mutate… tocmai la Ministerul de Externe?
Scribul a căutat o similitudine la Ferme zu Chiuso, dar acolo, în ceea ce îi
privea, nimeni n-a auzit de o astfel de intenţie. Pe de altă parte, mănăstirea
Laib a fost distrusă la începutul veacului al XIV-lea, iar, localnicii nu prea
sunt conştienţi nici astăzi de bogăţia manuscriselor salvate şi depozitate în
mănăstirea reclădită. Deocamdată, scribul n-a ajuns la nici un răspuns
mulţumitor. Decât… decât că Mesagerul a transmis documente privind istoria cea
mare. O concluzie parcă nu îndeajuns de explicită pentru a ne lămuri de ce, de
pildă, s-a şi aflat Cavalerul fără Chip mereu atât de punctual la locul
faptelor. El, un simplu emisar…
Din anul 1211 nu mai
găsim nici o însemnare privind vreo vizită a Celui de Al Şaizeci şi cincilea la
Laib, la Ferme zu Chiuso sau la Lerins. După aproape o jumătate de veac, el
revine la Naumburg, acolo unde şi-a făcut ucenicia şi unde s-a bucurat de
primele recunoaşteri. Din Naumburg plecase un tânăr imberb, priceput în cele
şapte meşteşuguri ale constructorilor de biserici, dar încă nici măcar calfă, şi
se întoarce un cavaler mereu ascuns în carapacea armurii şi sub pelerina albă cu
cruce roşie.
Personajul avea ceva
inuman în el, nu numai pentru că se încăpăţâna să rămână şi în momentele cele
mai obişnuite îmbrăcat în zale şi cu coiful pe cap, ci şi din pricina renumelui
său coborât din producţiile menestrelilor, un renume ce sfida concreteţea
timpului şi a fizicului celui aflat de faţă.
Dacă, după ce a fost
atacat pentru prima oară în Alpi, Al Şaizeci şi cincilea a pus incidentul pe
seama obişnuiţilor tâlhari la drumul mare – care mişunau peste tot, dar se
fereau să se atingă de cavalerii templieri, ceea ce ar fi trebuit totuşi să-l
facă, dacă nu mai suspicios, măcar mai atent -, al doilea atac, atunci când a
fost grav rănit şi jefuit de tot ce avea asupra sa, inclusiv de armură, a venit
aproape simultan cu incendierea, într-o noapte, a casei familiei sale. Casa, mai
degrabă o colibă lipită de zidul exterior al mănăstirii Laib, a ars ca o torţă,
înainte ce vecinii să se dezmeticească şi să poată interveni. Atunci şi-au găsit
sfârşitul şi femeia cavalerului şi copiii săi. Cu excepţia unuia care îşi
încerca de multă vreme norocul în lume. (Încă de mic, Al Şaizeci şi şaselea
fugise de multe ori de acasă.) Ceea ce l-a făcut pe Vezan să priceapă că a
primit două avertismente severe şi că s-ar putea ca următorul să fie ultimul.
Al Şaizeci şi cincilea
se grăbea. El mai ştia ceva – sau cel puţin bănuia: „părintele său”, Sfântul
Malachie afirmase că, pe vremea celui pe care-l desemnase drept papa Inocenţiu
al III-lea, „adevărul va fi spus printre statui, plăsmuirile omului după
chipurile create de Domnul”.
La Naumburg, Al
Şaizeci şi cincilea ştia, de acum, şi multe alte lucruri. Lucruri trăite şi
tălmăcite drept ceea ce erau şi lucruri aflate din lungile sale popasuri prin
arhive. Precum şi lucruri descoperite prin veşnicele calcule ce l-au însoţit
întreaga-i viaţă, astfel încât fiecare senzaţie n-o socotea decât drept efectul
unor asemenea socoteli şi coincidenţe. Avea 63 de ani, trecuse prin numeroase
evenimente şi fusese figurant în altele. Se născuse recunoscut drept continuator
al unor vechi tradiţii, primise o educaţie specială la Vaza, fiind crescut
pentru a duce mai departe mesajele unei lumi ce trăia doar prin indivizi ca el.
S-a bucurat de un renume imens încă din timpul vieţii şi a fost acceptat în
locuri şi în companii unde puţină lume a avut acces. Deoarece faima excesivă
idealizează, prezenţa sa fizică a fost întotdeauna percepută altfel decât cea a
unui om obişnuit. (Probabil că de aici se trăgea şi legenda cum că ar fi rămas
tot timpul prizonier în armură şi cu faţa ascunsă sub coif. Dar, la fel de bine,
asta ar fi putut fi doar o metaforă născută din aceeaşi necesitate de a împăca
inconştientul colectiv cu realitatea percepută.)
La Naumburg,
desăvârşirea catedralei tocmai continua într-o nouă etapă, sub episcopul
Engelhard. Vezanul se află din nou la locul potrivit. Vechea criptă, lărgită, va
rămâne singurul supravieţuitor al edificiului domului în stil roman târziu.
Cavalerul templier a repus pe socluri statuile ctitorilor.
Ceea ce a urmat este
posibil să se fi întâmplat şi aşa cum crede că a descoperit scribul.
La Naumburg, cu
aproape cincizeci de ani în urmă, tânărul ucenic a îndeplinit prima sa misiune
importantă. O misiune importantă de mesager. Se pare că Al Şaizeci şi cincilea a
făcut exact ceea ce a trebuit, întrucât lucrarea sa a stârnit consecinţe. Dar
şi el însuşi era încă prea crud pentru a afla cu exactitate cele transmise.
Probabil că munca sa nu se poate compara decât cu superbele manuscrise aşternute
de scribii prea puţin cunoscători de carte. Faţă de aceasta, în 1211, la
Naumburg vine un om iniţiat. El scoate din ungherele lor statuile, le
examinează, le citeşte. Nu corectează nimic, până şi atunci când nu este
încântat de sensul celor reprezentate. Rămâne convins că el nu este decât un
emisar.
Primul lucru care l-a
frapat pe scrib a fost faptul că fiul lui Richard le Noir s-a aflat mereu acolo
unde se întâmpla ceva neobişnuit, ceva ce ar fi putut schimba sau chiar a
schimbat soarta lumii. Mesajele duse de Al Şaizeci şi cincilea trebuiau preluate
de la cineva şi duse fără ezitare exact la destinatarul lor. Prea multele
asemenea apariţii precise nu puteau fi doar rodul unor întâmplări. Mesagerul
n-a fost cel ce a luat hotărârile, însă a reprezentat pe unul dintre cei ce a
avut în grijă aplicarea lor. El a fost maneta de comandă, o manetă desigur pusă
în mişcare prin calcule precise de o mână care nu a fost a sa, însă fără de care
mâna aceea n-ar fi putut fi eficientă.
Întors din cruciadă,
Vezanul a ajuns la vârsta fizică în care rolul său de mesager trebuia să se
termine. Dar n-a fost doar atât. Dacă facem un calcul simplu, la întoarcerea în
Occident, Al Şaizeci şi cincilea era un om în toată puterea. Problema reală era
că acum ştia deja prea multe. Mesajele nu-i mai erau neînţelese. Subiectivitatea
sa risca să se implice. Mesagerul nu mai era bun de a fi emisarul ideal.
O vreme are timp să se
odihnească la Laib şi să lase gândurile să i se aşeze. Creierul obişnuit să
funcţioneze conform unor veşnice calcule funcţionează mai departe. Curând,
gândurile refuză să mai meargă în gol. Misiunile pe care le-a îndeplinit în
plină discreţie şi abnegaţie a obedienţei sale faţă de Ordin i se relevau în
alte lumini. În uriaşa arhivă a mănăstirii caută şi găseşte unele răspunsuri. De
ce a trebuit să meargă atunci acolo şi de ce nu a trebuit să meargă atunci
altundeva. De cele mai multe ori, conţinutul mesajelor purtate era ascuns sub un
text atât de incifrat încât nici solul n-ar fi putut să-l dezvăluie, la orice
supliciu ar fi fost supus. Iniţierea fraţilor era treptată, iar un cavaler ştia,
totuşi, destule lucruri despre simbolistica şi codurile frăţiei. Cu atât mai
mult, este de presupus că nici Vezanul nu era cu totul ingenuu. Totuşi, acum,
„ajuns la pensie”, el dorea să ştie mai multe. Cu ajutorul informaţiilor din
cele trei biblioteci, se străduieşte să-şi explice nu neapărat marile taine ale
mersului lumii, ci, măcar, sensul faptelor la care a fost el însuşi părtaş. Ca
„manetă”. Cu ani în urmă, pe când a venit pentru prima oară la Laib, printre
nenumăratele drumuri făcute aproape fără contenire, găsim şi numeroase popasuri
la Paris. Fusese acolo din curiozitate profesională, întrucât, pe o insulă a
Senei, tocmai începuse ridicarea unei catedrale plănuită a fi foarte mare şi
care să poarte hramul Sfintei Fecioare. Dar fusese, cu acele prilejuri, în mod
sigur şi în renumitul atelier de confecţionare a celor mai celebri arbori
genealogici care, după moartea bunicului, a fost continuat de rudele sale cele
mai apropiate. Aşa că pentru domeniul acela avea pregătirea necesară,
cunoscându-i cel puţin o parte dintre secrete direct de la sursa ce mai
prestigioasă.
Punând cap la cap cele
găsite din documente, află cu oarecare precizie ce interese a slujit. Unele
deloc pe placul său. Altele pentru care merita să se felicite. Acum ştia multe,
dar n-avea cum să-şi valorifice cunoaşterea. Jurământul tăcerii, depus la
primirea printre templieri, era pretins mult mai sever de a fi îndeplinit decât
cel al sărăciei sau cel al castităţii. Numai că experienţa sa extraordinară de
viaţă, pe care n-a putut s-o împărtăşească nimănui - nici măcar soţiei sale
mute şi analfabete, incapabilă de a trăda ceva - risca să se piardă. Să fi fost
în zadar. A fost orgoliu să afle singur ceea ce nu i s-a comunicat? Iată: un
orgoliu care duce la unul şi mai mare, şi mai lacom, acela de a crede că ai o
comoară de cunoştinţe atât de mari, încât ar fi o crimă să le duci cu tine în
mormânt.
În vechea criptă a
Domului din Naumburg, acolo unde şi-a început misiunea*, Al Şaizeci şi cincilea
se află în cel mai dificil moment al existenţei sale: după ce calcule să se ia?
Cum să dăruiască el oamenilor adevărurile şi concluziile la care a ajuns, cum
să-i facă să le priceapă şi să nu repete greşelile pe care le-a trăit el şi cum
să repete izbânzile la care şi el a fost figurant? Cum, Doamne, să procedeze el,
un simplu mesager, la asemenea destăinuiri, fără a trăda solemnul jurământ? Şi
aspectul ţinând de tăcere, şi cel referitor la supunere nemărginită. Şi cum,
conştient că i se apropie sfârşitul pe această lume, să-şi justifice viaţa,
altfel decât în a o transforma într-o carte de învăţătură pentru alţii?
La şaizeci de ani, Al
Şaizeci şi cincilea fusese toată viaţa credincios principiului iniţierii
treptate. Şi a rămas credincios acelui principiu şi după acea vârstă. Până la
capăt.
Al Şaizeci şi
cincilea, ascuns în armura sa, a zăbovit aproape doi ani, stând singur în
vechea criptă, calculând, rugându-se, gândind, rugându-se, privind şi
rugându-se iarăşi.
În 1213, o rază de
soare intră în criptă şi Vezanul a înţeles că acesta era un semn, că lunga sa
zăbavă a fost primită. În aceeaşi zi şi-a adus aminte, fără a-şi da seama cum,
de atelierul de orfevrierie de la Unterkracken, unde, printre lianele de fier
forjat, s-au păstrat mesaje ciudate, pe care numai puţini iniţiaţi erau
capabili să le descifreze. A fost aceea o credinţă atât de încetăţenită, încât
lumea o rostea, fără a mai încerca să-i desluşească taina.
În cripta de la
Naumburg, printre cifre şi litere aparent fără sens, printre privirile,
ornamentele şi anamorfozele statuilor ctitorilor, au început să-i apară
„coincidenţe” şi convenţii noi. Timp de şase săptămâni, Vezanul a lucrat singur,
fără să permită altcuiva a-l asista. După o altă săptămână, nemaivăzându-l de
prea multă vreme, un servitor l-a căutat şi l-a găsit mort. Cu câteva zile
înainte, Al Şaizeci şi cincilea împlinise 65 ani. (O altă coincidenţă
fericită pentru scrib, care se mai vede, şi în felul acesta, confirmat.)
Scribul nu ştie dacă
Mesgerul a reuşit să exprime în cripta de la Naumburg tot ceea ce a vurt să
spună. Tot ce au conţinut veşnicele sale calcule. Calculele care l-au condus pe
Vezan, dar care i-au rămas scribului necunoscute. Însă atmosfera din criptă
parcă vorbeşte – chit că se spune că, de-a lungul secolelor, mulţi alţii, la fel
de neştiuţi, au intervenit şi ei în scenografie. Şi chiar dacă nu eşti
pregătit să pricepi răspunsul, rămâne cel puţin întrebarea. Pe care oricine o
simte acolo plutind.
De-a lungul
secolelor, cel puţin două persoane, după ce au revenit de mai multe ori şi au
petrecut vreme îndelungată acolo, pretind că în acel loc s-au întâlnit cu
eternitatea. Nici una dintre ele nu dă detalii. Şi alţii au fost atraşi de
criptă, dar nu au povestit nici măcar atât.
Scoţând, pentru o
scurtă clipă, din întunericul uitării traiul Celui de Al Şaizeci şi cincilea,
scribul s-a pomenit că se întreabă dacă nu cumva i-a dat prea multă importanţă
unuia care, fiind legat de cifra 65, nu reprezintă decât începutul
descreşterii. Unuia care toată viaţa sa n-a fost decât un mesager. Asemenea
tuturor oamenilor. Toţi suntem solii trecutului. Vezanul, adică templierul, fiul
cavalerului bernardin, Cavalerul fără Chip şi nepotul lui Schwartz von Schwartz,
Genealogul, n-a fost nici el mai mult decât un mesager. Însă, faţă de noi toţi,
ceilalţi mesageri, el şi-a îndeplinit misiunea conştient, dar fără orgoliul
însemnătăţii ei. În felul acesta, lupta sa a fost uşoară şi fără suferinţe. Are
puterea de a accepta cineva – mai ales o fiinţă cu o descendenţă atât de nobilă
– misiunea umană a solului fără a fi convins de importanţa excepţională a
menirii sale? Poate un sfânt. Scribul în nici un caz. Şi el a zăbovit o vreme
în criptă, aşteptând semnul razei divine. Însă fie că n-a avut suficientă
răbdare, fie că nu dispune de harul necesar, aceasta lui nu i s-a arătat.
(Fragment din
romanul "Cei o sută - Dies irae") |