Nr. 6 (487) iunie 2006

Instantanee şi interogaţii

Călău

– Dacă aşa este construită lumea, că se împarte în CĂLĂI şi VICTIME, atunci eu prefer să fac parte din tagma celor din urmă.

– Au nu cumva pentru că simţi în adîncul fiinţei tale vocaţia de CĂLĂU?..

– Adică aş încerca să trişez?

– Exact: fiind de fapt...

– Fiind de fapt un călău, să mă dau drept victimă? Asta ai vrut să zici? Dar nu are oare omul privilegiul opţiunii?

– Teoretic-da, practic-nu.

– Şi atunci? Vrei să spui că ceea ce îţi este dat...

– Dar nu te-ai gîndit că pe parcursul vieţii, mai ales a uneia de durată, omul este pe rînd, şi una şi alta?

– Adică, azi victimă, iar mîine călău?

– Dar nu am afirmat tranşant: prefer să fac parte din...

– Preferinţă, privilegiu nu sunt categorii de care se serveşte viaţa. Ea este dură, aspră, IMPLACABILĂ!

– Adică? Tot acolo ajungem: ORI CĂLĂU ORI VICTIMĂ?

– Exact!

– Atunci eu prefer să fiu...

– Eşti şi vei fi nu ceea ce preferi, ci ceea ce îţi va dicta VIAŢA.

– Este trist să aud asta...

– Ba chiar foarte trist. Dar aşa este construită viaţa, că se împarte în ş.a.m.d.

Cazuri

Mai zilele trecute o studentă în anul cinci la ziaristică, se pare, la Universitatea din Bucureşti intenţiona să afle de la mine unele lucruri privind munca de jurnalist din perioada regimului totalitar şi asta în scopul elucidării unor aspecte ale tezei sale de licenţă la care tocmai osteneşte dînsa prin biblioteci. Am convenit pentru o întîlnire, care vai! nu a avut loc. Cauzele nu le cunosc. Eu însă pe parcurs am recapitulat fugitiv cei peste cincizeci de ani de gazetărie făcută şi... Dar ce să mai lungim vorba, dacă dialogul nu s-a produs? Şi totuşi, nu mă pot abţine de la a nota aici pe scurt cele ce aş fi avut a spune, dacă...

– Munca de jurnalist? O muncă grea dar interesantă, chiar dacă ştiai că te afli mereu sub ochiul vigilent şi neadormit al CENZURII. De ce interesantă? Pentru că au existat şi perioade sau mai exact momente cînd acel ochi ...picura. Da 

– Cenzura adormea? Asta vreţi să ziceţi?

– Nu adormea, desigur, ci noi ziariştii ne înhîtream s-o păcălim...

– ???

– Aşa cel puţin ni se părea nouă. De fapt, dacă e să vorbim sincer, am făcut nu ziaristică în sensul adevărat al termenului ci... salahorie. De ce? Pentru că nu exista libertatea de gîndire şi expresie - totul era dinainte programat, planificat, şi teme, şi probleme şi unghi de abordare dar absolut totul...

– Şi atunci ce rămînea pe seama ziaristului?

– Să confecţioneze ambalajul respectiv. Iată că a sărit de pe limbă un cuvînt care ar putea da naştere la o nouă formulă AMBALATOR DE INFORMAŢIE.

– ???

– Dar astea toate nu sunt decît lucruri răsştiute... Hai mai bine să-ţi relatez cîteva cazuri nostime din aşa zisa activitate a mea !

– ???

– Voi începe cu unul care s-a produs încă în anii  de şcoală,  eram în clasa şaptea se pare. Da, încă nu publicasem nici un text în ziarul raional, dar de compus de acum compuneam viersuri, aveam un caiet special. Şi iată că soseşte un corespondent din Chişinău de la revista pionierilor să scrie despre noi, copiii fericiţi... Care fericire, dacă era vara lui 47, an de foamete? Ce mîncam numai noi ştiam. Cum o duceam tot aşa... Iar corespondentul a venit să ia material din satul nostru ca să arate copiilor Moldovei înfometate ce bine o ducem noi, cei de pe malul stîng, unde colhozurile fuseseră organizate încă în anii treizeci, iar pe malul drept abia începeau a fi puse la cale...Ce să mai lungim vorba! Acel corespondent ne-a adunat în faţa  casei unui coleg şi aici a înjghebat un fel de HORĂ - fete şi băieţi jucînd, pe care a fotografiat-o şi a dat-o la jurnal. Asta-i! Noi, copiii jucăm că nu mai încăpem în piele de bine ce ni-i! Şi a apărut materialul. Şi s-a publicat fotografia cu textul respectiv care   elogia modul de viaţă al pionierilor din cutare sat. De ce mi-am amintit acel caz? Pentru că, ţin minte, i-am arătat viersurile mele acelui corespondent care... desigur mi le-a criticat şi ... Dar asta-i altă gîscă-n cea desagă. Ceea ce am vrut să spun că mai mincinoasă decît presa sovietică nu s-a aflat alta pe lume! Dar lasă că şi oamenii îşi dădeau bine seama ce se scria prin cele gazete! Am să relatez un caz iarăşi din proprie experienţă, deşi nu apar în el în calitate de ziarist ci de PROPAGANDIST!

– ???

– Devenit peste cîţiva ani student la facultatea de filologie a Universităţii şi aflîndu-mă într-o situaţie materială foarte grea(tatăl ajuns la închisoare, mama dată afară din casă) eram nevoit să lucrez pe unde se putea ca să cîştig un ban, nu atît pentru a mă întreţine pe mine cît pentru a recupera casa confiscată. Făceam un ban şi-l trimiteam mamei. Mai mult colaboram cu mici informaţii la radio, dar şi pe la unele publicaţii...Mi-amintesc că într-o vreme să fi fost pe la anul trei, organizaţia comsomolistă m-a mobilizat ca să zic aşa, să merg prin raioane şi sate să citesc lecţii pe teme ateiste , lucru care desigur se plătea. De unde lecţiile? Ni le da de la o anume societate de răspîndire a cunoştinţelor care mai degrabă ar fi fost să se numească a necunoştinţelor! Lecţiile erau ticluite în ruseşte de anumiţi specialişti în ale ateismului, traduse , iar eu urma să le aduc la cunoştinţa ascultătorilor. Veneam într-un sat, mergeam la conducerea colhozului sau a sovietului sătesc şi autorităţile îmi asigurau asistenţa. Publicul! Cazul a avut loc la PITUŞCA-CĂLĂRAŞI. Lumea fu adunată la club, o fostă casă de gospodar, acuma părăginită cu podele roase, nişte bănci lungi , iar pe ele  au fost aduse vreo zece cincisprezece persoane, mai mult babe şi moşnegi. Frig! Toţi îmbodoliţi. Urc pe scenă. Citesc textul. Tăcere de mormînt. Şagă-ţi pare? M-am luat la luptă cu ÎNSUŞI DUMNEZEU! Parcă îmi dădeam eu seama atunci ce fac? Termin de turuit ce aveam în hîrtiile acelea, amuţesc şi aştept să mi se adreseze vreo întrebare. Tăcere. Tăcere de mormînt. Dar trebuie să vă spun că ritualul cerea să fixezi şi întrebările în darea de seamă ce-o făceai . Nici o întrebare. Ei, ce să-i faci? Babele/moşnegii se ridică de pe bănci şi pornesc spre ieşire. Cobor şi eu şi merg cu cel care mă însoţea, fie de la colhoz fie de la sovietul sătesc să-mi pună ştampila pe delegaţie cînd, aud un glas de undeva de la dreapta mea:

– Că bine o mai scris CEL CARE O SCRIS! Era vocea unei bătrînele, mărunţică, uscăţivă dar glăsoasă tare! După care: DAR SĂ I SE USUCE LIMBA ÎN GURĂ LA CEL DE-O CITIT!  

Iată aşa am păţit-o  la Pituşca!

Dar lasă că am avut îşi alte pătăranii — şi mai breze! Astea de acuma în calitate de jurnalist sadea, chiar dacă nu eu am fost autorul textului cu pricina. S-a întîmplat  pe cînd lucram la redacţia revistei de satiră şi umor „CHIPĂRUŞ“. Aveam de colegi mai mulţi jurnalişti de calitate şi curaj, cu atît mai mult că era în perioada relativei relaxări a regimului ca să nu zic liberalizări, că n-ar prea fi corect... Satul meu natal Mălăieşti unde mai aveam pe atunci părinţi în viaţă a zăcut mulţi ani în întuneric, fără lumină electrică. Multe alte localităţi dimprejur au fost electrificate, satul nostru rămînea să se cufunde noaptea ca într-o groapă. Aşa îl găseam eu cînd veneam acasă...Ce se întîmplă? Preşedintele colhozului nu mai poate tolera o atare situaţie, procură un generator şi-şi iluminează sediul , mai  agaţă nişte becuri pe ici pe colo, dar în special pe distanţa de la biroul lui şi pînă la casa în care locuia. Bine! Perfect! Omul se respecta, nu e aşa? Dar istoria nu se termină aici...Un coleg de-al meu de şcoală care lucra în sat se apucă şi scrie o scrisoare demascatoare la adresa preşedintelui birocrat şi egoist ,acea scrisoare o trimite la ”CHIPĂRUŞ“, eu tocmai eram în deplasare, o ia colegul meu de redacţie PETRE CĂRARE. drege textul şi dă-i drumul în număr! Apare rapid! Revista ajunge în sat. Raionul se simte obligat să ia măsuri...Nu ştiu cum o fi reacţionat şefii asupra preşedintelui de colhoz, ştiu că mie mi s-a închis drumul de a mai călca prin sat! Cel vizat considera că eu am organizat DEMASCAREA BIROCRATULUI!

– Şi ultima dar scurt de tot. Asta de acuma pe cînd lucram la radio şi umblam cu reportofonul Pe atunci acel aparat cîntărea vreo  patru kilograme, un model unguresc...Da, dar cazul la care mă refer a avut loc cu folosirea unei bandure şi mai masive - vreo zece kilograme— era un magnetofon cumpărat de mine...Am hotărît să- ascult şi să imprim pe bandă pe o rudă de-a noastră Se numea Onisim Bălan, care-i venea mamei mele de unchi—activist în sat, mulţi ani preşedinte de colhoz, iar în război a mers şi înspre răsărit şi spre apus...Şi a scăpat cu zile...Bărbat nalt, bine făcut, dar un lăudăros şi un fanfaron ca mai rar...Am eu o întîmplare hazlie cu dumnealui dar asta-i pe altă dată. Acum voi spune doar atît: am discutat despre neamul Bălanilor din care se trage şi bunica mea de pe mamă Pachiţa dar mai mult a povestit despre cum a fost el pe front şi DESPRE CUM RUŞII I-AU BĂTUT MĂR PE NEMŢI. Dar nişte descrieri, dar nişte victorii, dar nişte operaţii! Şi cînd fugeau ruşii spre răsărit tot îi băteau pe nemţi şi cînd veneau înapoi. Cînd peste vreo oră şi jumătate poate chiar două am încheiat vorba noastră ,nu ştiu cum se face că află el de la mine că eu NU PENTRU RADIO AM ÎNREGISTRAT CI PENTRU MINE,CA SĂ RĂMÎNĂ AMINTIRE...Atunci  unde zice:

– Dar de ce nu mi-ai spus de la început? CĂ NU AŞA O FOST CUM AM POVESTIT EU...Altmintrelea, cu totul altmintrelea o fost!

Acesta era reflexul omului sovietic şi mai întîi al şefului comunistului să SPUNĂ NU ADEVĂRUL CEL ADEVĂRAT CI CEEA CE ÎI CERE REGIMUL...

Deficit

– Nu ştiu cum se face că... fără să fi cercetat în mod intenţionat/expres această trăsătură a mea, adică a felului de a fi şi...

– Şi, adaogă: a te manifesta!

– Da, şi a mă manifesta, am constatat cu uimire...

– Adaogă: ba chiar cu stupoare că... Şi zi-i mai departe ce-ai avut a zice.

– Da, şi cu STUPOARE...Am constatat ...am constatat ... cum să-i zic oare ca să nu...

– Ca să nu te cobori tu însuţi în faţa propriilor ochi - fii SINCER!

– Da! Am constatat în FIINŢA MEA ŞI ÎN FELUL MEU DE A MĂ MANIFESTA UN COLOSAL...

– Nu e adevărat - exagerezi...

– Un oarecare...

– Fii mai moderat: UN ANUME

– Da, UN ANUME DEFICIT DE IMAGINAŢIE.

– Asta ai avut de gînd să fixezi în aceste  note?

– Asta. Anume asta! Dar cînd te-am auzit îndemnîndu-mă să fiu SINCER pe loc,/ momentan am înţeles de ce ... de ce...

– Începi să DECEIEŞTI? Ce ai înţeles?

– Am înţeles de ce ...de ce... pardon pentru bîlbîială: am înţeles de ce pe par cursul activităţii mele dar şi al comportamentului de toate zilele am recurs mai adesea la ceea ce aş numi eu SPONTANEITATE/SINCERITATE decît la IMAGINAŢIE...

– Fii iarăşi sincer şi recunoaşte: nu atît din deficit de imaginaţie cît din INDOLENŢĂ?

– Adică?

– Adică ai vrut să epatezi nu prin IMAGINAŢIE/ORIGINALITATE ci prin SPONTANEITATE/ORIGINALITATE...

– Care ar fi diferenţa? Nu văd  o cine ştie ce diferenţă-aici contează ORIGINALITATEA care este prezentă şi în cel de-al doilea tandem de termeni. În concepţia mea însă SPONTANEITATEA prevalează asupra ELABORATULUI, care adeseori duce direct la nefiresc, la fals...

– Vai! Dar să ştii că eşti o FOSILĂ! Astăzi să mai pui pe tapet problema FIRESCULUI? Astăzi în lumea generalizatei ARTIFICIALITĂŢI?

– Dar ORIGINALITATEA? Ce este ea astăzi? Nu este cea la care se pretinde cel mai mult?

– Vai! Dar eşti de două ori FOSILĂ! Astăzi nimeni nu se mai dă în vînt după ORIGINALITATE ci vrea DISTRACŢIE/AMUZAMENT!

– Află că am deviat de la subiectul dialogului nostru: CE E IMAGINAŢIA FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU SINCERITATEA?.. De altfel aş vrea să-ţi spun că aceste două CATEGORII NU SE EXCLUD CI SE SUPLINESC..

– Totul şi TOATE SE SUPLINESC pînă la un punct. Dar mai încolo fie că se armonizează fie că se exclud una pe alta. În cazul nostru am avut intenţia de a cerceta raportul dintre IMAGINAŢIE şi SINCERITATE ca NOŢIUNI DE LUCRU, ca momente ale lui A FI şi A TE MANIFESTA şi nu luate la modul abstract.

– Vrei să zici: raportate la persoana mea?

– Da. Raportate la persoana domniei tale.

– Recunosc(mă aflu în epoca mărturisirilor fundamentale!): SUFĂR DE UN DEFICIT DE IMAGINAŢIE ...

– Şi de UN EXCES DE SINCERITATE

– ESTE ADEVĂRUL CEL ADEVĂRAT!

Enigma

– Iată, dar, încă o enigmă a existenţei umane. Ca să fie mai simplu şi mai pe înţelesul tuturora voi formula întrebarea mea în nişte cuvinte elementare: ”Care este cauza şi care EFECTUL? Atunci cînd se întîmplă să mă simt RĂU, cînd mi se face RĂU, de ce mi se face rău? Din cauză că LUMEA DIN AFARA MEA nu mai este  ÎN ARMONIE CU MINE sau pentru că EU,CEL CARE SUNT EU, NU MAI SUNT ÎN ARMONIE CU LUMEA DIN AFARĂ?” Ori şi mai elementar: UNDE STĂ RĂDĂCINA RĂULUI: ÎN MINE SAU ÎN AFARA MEA?

– La mintea cocoşului, omule: DACĂ E RĂUL DIN TINE,ATUNCI ŞI RĂDĂCINA LUI TOT ÎN TINE ESTE!

– Prea linear şi simplist.

– Dar nu ziceai de la chiar bun început că...

– Da, ziceam, dar ziceam SIMPLU ŞI NU:SIMPLIST!

– Fie. Să te aud în continuare.

– Aştept părerea ta.

– Ţi-am spus-o, dar văd că nu eşti de acord cu mine. Dacă-i aşa, atunci nu-mi rămîne decît să...să...

– Hai, zi o dată! De ce sîsîi atîta?

– Te enervezi, domnul meu. Şi nu e cazul. Răul e al tău, DAR AL TĂU CU TOT CU RĂDĂCINI!

– Şi LUMEA? Cu LUMEA CUM RĂMÎNE? Ea nu are nici o implicaţie? Că doar RĂUL DIN MINE NU ESTE DOAR AL MEU,CI ESTE O PARTE A RĂULUI LUMII!

– Dacă o luăm aşa, atunci...

– Dar cum altfel? Nu SUNT EU,OMUL, ŞI EU O PARTE A LUMII?PRIN URMARE, JUDECÎND LOGIC, ŞI RĂUL DIN MINE NU E DECÎT O PARTE A RĂULUI LUMII.

– Să ştii că ai dreptate. Şi ce decurge de aici?

– Aş putea să repet întrebarea formulată la început, dar prea este proaspătă şi clară. Deci, zic scurt: DE UNDE PORNEŞTE RĂUL: DIN LĂUNTRUL MEU SAU DIN AFARA MEA?

– Aici, zău, nu ştiu ce să spun. Parcă aş fi de părerea că mai întîi se naşte răul în LUME, şi abia apoi pătrunde în om. Ba parcă mi s-ar năzări că LUMEA-I LUME DE CÎND LUMEA, CU TOT CU RĂUL EI, IAR OMUL ...RĂUL POATE SĂ DEA PESTE OM ŞI POATE SĂ-L OCOLEASCĂ.

– Tocmai aici stă CÎINELE ÎNGROPAT— Hier ist der Hund gegraben... RĂDĂCINA? Unde stă RĂDĂCINA RĂULUI: ÎN OM SAU ÎN AFARA LUI?

– Stimabile domn, acum chiar că te-am prins la colţ. Dacă zici că omul nu e şi el decît o parte – părticică a lumii şi că răul din el la fel, atunci, judecînd logic, ajungem la concluzia că întrebarea domniei tale formulată în capul acestei aşa zise “ENIGME” este absolut neîntemeiată cum s-ar zice într-un limbaj eufemistico-diplomatic, ca să nu zic: copilăresc. TU ŞI LUMEA, de ce le separi aceste două universuri, dacă ele sunt unul şi acelaşi?

– Cum, adică, unul şi acelaşi? Eu sunt EU şi lumea este LUMEA.

– Dar TU trăieşti în LUME,NU E AŞA?

– Da, pentru că altunde aş putea?

– Tocmai aici e aici. TU ÎN LUME ŞI LUMEA PRIN TINE! Şi mai exact :TU PRIN LUME ŞI LUMEA PRIN TINE! Ceea ce demonstrează o dată în plus, că a pune întrebarea aşa cum ai pus-o este un mare absurd!

– Şi totuşi: DE CE RĂUL LUMII VINE  SĂ INTRE ÎN FIINŢA MEA ŞI SĂ MĂ CHINUIASCĂ? CE I-AM FĂCUT EU RĂU LUMII CA EA SĂ MĂ RĂSPLĂTEASCĂ CU RĂU?

– Chiar nu i-ai făcut? Ia mai gîndeşte-te un pic: poate îţi aminteşti...

– Da, nu pot să afirm  că... dar totuşi...

– Stai că am găsit răspunsul care nu ştiu dacă te va satisface...

– Să-l aud

– CA SĂ NU SUFERI PENTRU RĂUL LUMII NU EXISTĂ DECĂT O SINGURĂ CALE..

– DOUĂ!

– De ce DOUĂ? De unde ştii că: DOUĂ?

– PENTRUCĂ ŞI EU ÎNAINTE DE A FORMULA ÎNTREBAREA AM AVUT REVELAŢIA RĂSPUNSULUI LA EA...

– Înainte sau... poate totuşi: DUPĂ?

– Ca să fiu sincer: A FOST SIMULTAN! Cînd mi-am pus pentru mine însumi întrebarea, TOT ATUNCI I-AM VĂZUT ŞI RĂSPUNSUL...

– L-ai văzut? CUM: L-AI VĂZUT?

– Ca şi scris pe PÎNZA CERULUI...

Interesant! Foarte interesant! SCRIS PE PÎNZA CERULUI...Şi ce scria acolo? Care ar fi cele DOUĂ CĂI DE A SCĂPA DE MARELE RĂU AL LUMII?

PRIMA: SĂ FUGI DE EA...

– Să tai poala şi să ... Şi a doua cale?

– Nici să nu intri— nici să nu vii în EA.

– Dacă ar DEPINDE ASTA DE OM, DE VREREA LUI, CE BINE AR FI...

Miracol

– Ceea ce ştiu-ştiu, ceea ce nu ştiu-nu ştiu, dar aş vrea să ştiu. Vorba însă e că ceea ce nu ştiu şi aş vrea să ştiu, dar dinainte ştiu că n-o să ştiu niciodată...

– Vrei să zici că asta s-ar cuveni să se numească MIRACOLUL sau PARTEA MIRACULOASĂ A LUMII/VIEŢII?

– Exact asta am vrut să zic. Miracolul este ceva între ŞTIUT şi NEŞTIUT.

– Dar mai aproape de NEŞTIUT decît de...

– Exact. Ba mai mult—FACE PARTE INTEGRAL DIN NEŞTIUT! Şi apoi există în firea omului o...cum să-i zic O IREZISTIBILĂ SETE DE MIRACOL...

– La fel de devorantă ca şi SETEA DE CUNOAŞTERE...

– Ce interesantă analogie!

– De ce interesantă, mă rog?

– Pentru că abia acum, în clipa asta mi-am dat seama, am AVUT REVELAŢIA că... MIRACOLUL şi SETEA DE CUNOAŞTERE sunt fenomene de acelaşi nivel—DE PE ACELAŞI PALIER!

– Nivel? Palier? Adică?

– Nu sunt predispus astăzi la lungi speculaţii/meditaţii sau reflecţii/corecţii ci doar ţin să sugerez laconico/laocoonic că ...

– Vrei să zici că ŞTIINŢA ŞI

– DA! De o mie de ori DA! Ştiinţa şi CREDINŢA SUNT FENOMENE

– Aici să inserezi neapărat: UMANE!

– Da. Sunt FENOMENE UMANE DE ACELAŞI NIVEL

– Sau, cum te-ai exprimat Domnia ta metaforic: DE ACELAŞI PALIER!

– Da: ŞTIINŢA ŞI CREDINŢA!

Revenire

Iată dar că trec ani după ani şi eu tot scriu şi scriu, tot scriu şi scriu după acelaşi tipic, după acelaşi calapod, (ca să fiu necruţător cu mine însumi!) De mai multe ori,  de atîtea ori mi-am zis: basta! pîn-aici! Iau toate şabloanele confecţionate cam pe la vîrsta de douăzeci şi opt treizeci şi doi de ani, dau cu ele de pămînt, le calc în picioare, strîng cioburile pe un făraş, le răstorn în căldare şi le duc la groapa de gunoi! Îmi  tot zic aşa şi continuu pe vechi—de fiecare dată pe vechi! Da, simt, îmi spune intuiţia că nu fac decît să lunec la suprafaţa lucrurilor şi trăirilor ci nu să tai în adîncul lor spre esenţe.

– ŞABLOANE?

– ESENŢE?

Să începem mai întîi cu ŞABLOANELE, dat fiind că la sigur cu ESENŢELE treaba e ceva mai complicată. O să încerc să fiu concis.1) Cea mai mare pacoste a scrisului meu este RETORISMUL. Ce vrea să zică asta? Mi-am cultivat din adolescenţă un reflex, inculcat bineînţeles de şcoală şi modul de educaţie al căror victimă am fost şi mai sunt că: SCRIIND E MUSAI SĂ AM MEREU ÎN VEDERE CITITORUL-PUBLICUL CĂRUIA MĂ ADRESEZ. Or, factorul COMUNICARE  A CEVA CUIVA ESTE EXTREM-EXAGERAT PREZENT ÎN TOT CEEA CE SCRIU. 2)INERŢIA LIMBII-LIMBAJULUI. Ce vrea să zică asta? Pornind la redactarea unui text respectiv la expunerea unor gînduri-idei-trăiri la un moment dat mă las furat de standardele şi clişeele limbii-limbajului, astfel că pînă la urmă nu mă exprim eu pe mine ,eu, autorul, ci se exprimă LIMBA-LIMBAJUL prin mine, eu nefiind decît o simplă unealtă .3)BANALITATEA IDEILOR ABORDATE. Ce vrea să zică asta? Pornind la expunerea unor gînduri/trăiri nu le ai clare în FORUL TĂU INTIN, ci speri să le descoperi pe parcurs, ceea ce în procesul creaţiei este firesc, problema cea mai gravă e că pe drum, ca să zic aşa deviezi atît de mult de la intenţia iniţială încît nu altceva rezultă decît O MARE AIUREALĂ! Sau, în cel mai bun caz, influenţat de amintiri, reminiscenţe de lectură sau după ureche, ajungi să debitezi LUCRURI DEMULT RĂSUFLATE.Şi asta încă nu ar fi grav, dacă măcar le-ai servi într-o formă nouă, originală (de! nimic nou sub lună!)dar cînd se mai întîlnesc banalităţile cu cenuşiul e un DEZASTRU TOTAL!

Cam atît despre ŞABLOANE ŞI CLIŞEE. Deşi or mai fi ele şi altele.

– Iar ESENŢELE?

Aici îmi vine mult mai greu, dat fiind că arta şi literatura ca parte a ei este constituită preponderent din amănunte, din DETALII, din FRAGMENTE, dar care au AMBIŢA DE A EXPRIMA ANSAMBLUL,ÎNTREGUL. Acesta este PARADOXUL CREAŢIEI. Şi dacă e aşa şi aşa este cu certitudine, atunci şi judecata mea volens-nolens va fi UNA PARADOXALĂ. Dar poate nu într-atît de paradoxală? Pentru că imediat ce mi-a venit în minte acest calificativ, am avut clar în faţa ochilor următoarea IDEE-IMAGINE: detaliu şi întreg; parte şi  întreg sau  PARTE ŞI SISTEM; – dacă acestea ar fi în linii mari identice, adică UN MICROSISTEM POATE AVEA ACEEAŞI SEMNIFICAŢIE CA ŞI UN MACROSISTEM, iar ŞTIINŢA MODELĂRII susţine că aşa este, atunci DETALIILE SELECTATE ŞI ASAMBLATE ÎNTR-UN MIC SISTEM POT EXPRIMA CEEA CE EXPRIMĂ UN SISTEM CU ADEVĂRAT GIGANTIC. Cu alte cuvinte FIRUL DE NISIP ŞI COSMOSUL ÎNTREG AU ACEEAŞI STRUCTURĂ ŞI SEMNIFICAŢIE. Vezi la ce paradoxuri îl poate duce mintea pe un biet vierme de om carele sunt eu? Dar ce aş putea să semnific eu, firul de nisip dacă nu aş fi dotat cu GÎNDIRE? CU DARUL CUGETĂRII?CU DARUL SIMŢIRII?...Aţi văzut cum pe nesimţite– pe neobservate M-A ŞI FURAT STIHIA LIMBII-LIMBAJULUI ŞI AM DEVENIT– GRANDILOCVENT-RETORIC? Ce mă fac, Doamne? Vreau să mă curăţ de păcate şi mai rău mă cufund în ele!

Nu există altă scăpare decît a te lăsa de a mai mâzgăli hîrtia sau dacă nu, atunci a TĂIA 99 la sută din cele scrise şi a rămîne cu doar ESENŢA.

Cum ar arăta oare treaba asta? Cam aşa:

EŞTI RETORIC, OMULE!

EŞTI GRANDILOCVENT, OMULE

EŞTI SEC LA VORBĂ, OMULE

NU AI CE SPUNE OAMENILOR

MAI BINE ÎNCHIDE GURA ŞI TACI!

ŞI S-O DESCHIZI DOAR ATUNCI CÎND O ÎŢI VA DESCHIDE DUREREA

CA SĂ ŢIPI

CÎND TE VA UMPLE BUCURIA CA S-O CÎNŢI

CÎND VEI AVEA ATÎTA ÎNŢELEPCIUNE ÎN TINE

ÎNCÎT SĂ FI FOST PĂCAT MARE SĂ N-O ÎMPARŢI CU ALŢII...

 Vai mie, am vrut să scap de clişee-şabloane şi tot ele m-au biruit! Căci, ce clişeu-şablon mai mare poate exista decît s-o DAI PE GHERSIUALĂ? E ca şi cum ai URLA PRECUM URLĂ CÎINII LA LUNĂ.

Dar măcar ştii de ce urlă ei, sărmanii?

Vezi că nu ştii!

Apăi cam tot aşa şi cu compunerea textelor, adică cu LITERATURA—o faci şi habar nu ai de ce o faci şi pentru ce o faci!

Halal, TRESTIE GÎNDITOARE!

VAI ŢIE,FIINŢĂ URLĂTOARE!

FERICE DE TINE ÎNCĂ DACĂ TE AUDE NUMAI LUNA,DAR DACĂ TE PUBLICI ŞI TE ŞTIE O LUME ÎNTREAGĂ?

DAR ...CINE ŞI CÎŢI MAI CITESC ASTĂZI?

URLĂ ÎN VOIE, DOAR LUNA ...DAR NICI EA N-O SĂ TE AUDĂ..

URLĂ...URLĂ...URLĂ...

Post scriptum Concluzie:

Uită totul: LIMBĂ, IDEI, PROCEDEE, CLIŞEE. Imaginează-te că ai fi MUT, ORB, ANALFABET şi încearcă să inventezi TOTUL de la ÎNCEPUT: O NOUĂ LIMBĂ, NOI IDEI,NOI PROCEDEE ETC...

PE SCURT: REVINO LA ORIGINE!

ASTA AR ÎNSEMNA: RE-VE-NI-RE!

Al doilea post scriptum(concluzie); rămîi CU TRĂIRILE TALE ,CU GÎNDURILE TALE—TOATE PRIMARE,NECIZELATE,INGENUI...

PORNEŞTE DE AICI ŞI VEZI UNDE VA SĂ AJUNGI...

Roman

– Ce mai scrieţi? mă întreabă la un moment dat un mai tînăr şi foarte talentat coleg.

Eu: mai... mai...parcă mai scriu eu cîte ceva, dar mai mult la gazete, că acuma gazetele mai publică te miri ce...Da, publicistică, adică niscai texte de ocazie, la zi...Pe scurt :tăiem frunză la cîini...

– Dar de ce nu aţi publica ...vreun ROMAN?

– Roman? Dar cine are nevoie astăzi de ROMANE?

– De ce? Se citesc!

– Da? Se citesc? Crezi?!...Să vezi că... am un fel de RO-MAN, numai că...-Vreau să zic că am un roman, dar care este NEPUBLICABIL.

– Cum vine asta? De ce nepublicabil?

– Pentru că nu e un roman care să fie publicat ci UNUL CARE SĂ FIE ASCULTAT...

– As-cul-tat?

– Da, pentru că ACESTA  NU E UN TEXT SCRIS CI E UNUL SPUS VORBIT...

– Cum adică? Un...O CARTE VORBITĂ?

– Da. O CARTE VORBITĂ. NU ŞTIAI?

– NU...ŞTIAM...Dar de ce nu aţi publica-o?

– Cum, omule, dacă-i vorbită? Doară de s-o STRIG??? Ce zici: S-O STRIG?

– Strigaţi-o, ce mai aşteptaţi?

– Aşa o să şi fac. TOT UNA NU ARE CINE SĂ MI-O PUBLICE. O STRIG ŞI AM TERMINAT CU EA...CUM AR ZICE SANDU VACULOVSCHI: PIZDEŢCU EA...