Critică nouă şi reflexe mai vechi
În urmă cu câţiva ani – pe când abia
mă familiarizam cu această activitate căreia nici acum nu-mi vine să-i spun
„critică teatrală”, pentru că de multe ori e consemnare pur rutinieră şi prea
puţin decriptare participativ-creatoare a fenomenului teatral –, mă încăpăţânam
să înving rigorile cronicii de spectacol, o specie prea inerţială, prescriptivă
şi limitativă, după gustul meu. Mi se părea imposibil să captez în acest
„reţetar” o realitate atât de bogată, imaginativă şi inventivă, pe scurt, o
formă a libertăţii.
Acum încep să îmi dau
seama că, la drept vorbind, nici lumea scenei nu o ducea prea bine în acei ani.
Euforia integrării noastre prin teatru (turnee fulminante, prezenţe susţinute în
circuitul internaţional, coproducţii) se stinsese, furia alternativilor se
dovedea apă de ploaie, stagiunile se înşirau una după alta ca nişte mărgele fără
strălucire, singura constantă în acest peisaj rămânând lamentaţia cvasi-unanimă:
unde ne sunt criticii de altădată? Dar cei tineri? Unde ne sunt noii dramaturgi,
regizorii de mâine?
Nu se ştie cum, prin
eforturile uneori penibile ale unor independenţi, disidenţi ai sistemului (Green
Hours, Teatrul ACT, nucleul târgumureşean, prin Alina Nelega, sau cel clujean,
animat de m.chris.nedeea, Miruna Runcan şi C.C. Buricea-Mlinarcic) sau prin
iniţiativa unor profesori de la UNATC (Valeriu Moisescu şi Nicolae Mandea),
lucrurile au început să se mişte. Traducerile din dramaturgia contemporană a
unor spaţii culturale încă ignorate (Germania, Elveţia, Suedia, Irlanda) au
antrenat câteva promoţii de absolvenţi ai secţiilor de regie, actorie,
scenografie. Au prins cheag echipe, altele s-au destrămat, tinerii au dat tonul
mobilităţii, al aventurii, al competiţiei.
Reflexul cel mai
interesant al acestei forfote, totuşi, încă răzleţe, aerul cel mai proaspăt
vine, însă, după părerea mea, dintr-o altă zonă ce părea până nu demult fixată
în clişee, prejudecăţi, parti-pris-uri, arunci când nu era vorba de-a
dreptul despre ignoranţă şi dezinteres. Ei bine, mă gândesc la colegii mei de
generaţie, jurnalişti, absolvenţi de teatrologie ori filologie (nu voi cădea din
nou în capcana acestor delimitări arbitrare, din moment ce se presupune că mă
refer la oameni cu o brumă de talent, care de cele mai multe ori şi-au „făcut
mâna” din mers, pe cont propriu, căci modelele, aşa puţine cum erau ele, fie nu
aveau disponibilitatea dialogului, fie nu aveau har pedagogic). Aceşti tineri nu
au reuşit doar să coboare media de vârstă într-o breaslă în care valoarea şi
autoritatea ţin cont şi de numărul anilor, ci au îmbogăţit, au diversificat până
la o ameţitoare confuzie specia comentariului teatral. Confuzia, să ne
înţelegem, nu mai trebuie considerată nici ea o trăsătură neapărat negativă a
peisajului cultural de astăzi. Cei care mai invocă aşa-zisa scară de valori,
unică şi imuabilă, indispensabilă artistului contemporan, se înşală amarnic. Cât
despre teatru, s-ar putea să mai invocăm mult şi bine figura tutelară a unui
critic de anvergura şi influenţa unui Valentin Silvestru. Mai degrabă, eu cred
că viitorul cronicarilor sau, cum se numesc ei mai nou, al jurnaliştilor
culturali specializaţi în comentariul artelor performative, este rezervat
idolilor de nişă, celor pregătiţi să-şi asume, fără crize de identitate şi
conştiinţă, condiţia minoritară. Semnele se văd deja cu ochiul liber. Cei care
scriu despre teatru din pasiune frecventează cu predilecţie anumite cercuri de
creatori, anumite genuri de spectacol, experimentează riscurile limitelor şi ale
interferenţei. Cei care scriu despre producţiile teatrelor naţionale, să spunem,
se „aruncă” mai rar – sau, atunci când o fac, stângăciile sunt evidente – în
zona exerciţiilor underground. Cât despre responsabilii paginilor de cultură,
orientarea lor este transparentă şi de multe ori previzibilă. Oricât ar paria pe
imparţialitate, în nume unei Valori generice, opţiunile lor antrenează cercuri
strict delimitate, un set aproape normativ de atitudini estetice. Şi totuşi,
chiar de aici se pot desprinde câteva concluzii interesante. Multiplicarea
nişelor, pe de o parte, precaritatatea financiară a condiţiei de cronicar,
obligând la o continuă migraţie între posturi fixe şi colaborări, de cealaltă
parte, creează impresia unui mediu mult mai efervescent, stimulează
inventivitatea şi obligă la mobilitate stilistică. Doar dacă vrem să privim
jumătatea goală a paharului, vom spune că, dimpotrivă, taberele regrupându-se
continuu, nu au sorţi de izbândă decât cei care muşcă mai vârtos şi mai
spectaculos, cei abili în a provoca şi întreţine scandaluri, în a alimenta
polemici şi pescui din culise iluzorii seminţe de scandal.
În orice caz, chiar şi
cei care deplângeau până în urmă cu doi-trei ani „ghetoizarea” criticii teatrale
(v. subcapitolul „Cronica şi critica teatrală” din volumul lui Marian Popescu,
Scenele teatrului românesc, Ed. UNITEXT, Bucureşti, 2004), vor trebui să
admită că ne aflăm astăzi în faţa unui domeniu mult mai flexibil, nevoit şi
pregătit să absoarbă oameni cu cele mai variate specializări culturale. „Piaţa”
revistelor de gen e în permanent proces de reconfigurare (titluri apar şi
dispar; publicaţiile electronice ridică ştacheta, în ciuda tuturor
dificultăţilor economice). Fapt care presupune, implicit, nuanţarea tipurilor de
discurs şi adecvarea lor la publicuri-ţintă. Cronicheta de întâmpinare din
cotidian se desparte din ce în ce mai firesc de eseul pretenţios destinat unui
săptămânal sau revistelor de critică propriu-zisă (Okean, Teatrul azi,
Man.In.Fest). Într-un fel se scrie despre (un anumit fel
de) teatru la 24 – FUN, şi în alt fel (despre acelaşi fel
de teatru) în Teatrul azi. Zonele de graniţă, interdisciplinaritatea,
tehnicile interactive şi multimedia, tot mai frecventate şi la noi în artele
spectacolului, încep să-şi pună amprenta şi asupra receptării critice,
influenţând terminologia, împrospătând-o sau poate doar reciclând-o (un exemplu
în acest sens este rubrica „Teatru la rotisor”, ţinută de Mihaela Michailov în
Suplimentul de cultură). Din nou, avantajul ar fi acela că, deşi oferta
revistelor de critică specializată este cum nu se poate mai limitată (din
pricina publicului restrâns şi a efortului necesar pentru susţinerea financiară
a acestor proiecte), informaţia teatrală, adnotată sau nu, comentată sau nu la
modul critic, începe să fie diseminată tot mai eficient, în medii tot mai largi,
graţie apariţiei revistelor-barometru sau a celor de ghidaj cultural, aşa cum
este şi recent-importatul Time Out. Este clar că, în aceste condiţii,
viitorul pare să-i aparţină criticii de susţinere, în detrimentul celei de
direcţie (şi situaţia se va menţine, atâta timp cât mediile universitare, greu
puse la încercare, dezorientate şi în deficit de profesionişti, vor funcţiona
autist, păstrând o tăcere desăvârşită asupra contribuţiilor teoretice valoroase
pe care – oare? – le mai produc).
Dintre toate maladiile
care ne mai chinuie încă, de departe cea mai periculoasă – pentru că speranţa
unui tratament nu se întrevede defel, în ciuda retoricelor noastre apeluri la
solidaritate în slujba unor idei, valori şi beneficii culturale comune – rămâne
dezinteresul faţă de recuperarea, organizarea şi administrarea fărâmelor care
mai supravieţuiesc din istoria, să zicem încă recentă, a teatrului românesc. Se
pare că ne lipseşte cu totul predispoziţia la eforturi obstinate, pe termen
lung, vocaţia construcţiei utopice. Trăim exclusiv în prezent, ne cheltuim acum
şi aici, cu frenezie, fără rest, dar şi fără rost. Să recunoaştem, însă:
obsedantul refren al ultimilor ani, imperativul „astăzi” („dramaturgie de azi”,
„teatru nou, ancorat în lumea de azi”) va începe curând să răsune în gol, atâta
timp cât nu vom avea în spate instituţii solide, cărţi de căpătâi, ediţii de
referinţă.
Suntem tot mai mult
asemenea copacului din recentul Godot reinventat de Purcărete pe scena
teatrului sibian: cu rădăcinile suspendate în aer, atât de neroditori, încât
frunza ivită miraculos printre crengi ne sfidează şi ea ca o amarnică ironie.
Un exemplu cât de poate de potrivit pentru a ilustra graba cu care înţeleg să se
adapteze vremurilor chiar şi instituţiile socotite la noi, până nu demult,
conservatoare (promovând o accepţiune anacronică a tradiţiei), este şi
activitatea recent-înfiinţatului Fond Cultural Naţional, instrument autonom,
desprins de Ministerul Culturii şi Cultelor, dar preluându-i atribuţiile într-un
mod destul de confuz. Rezultatele sesiunii-pilot vor stârni, nu mă îndoiesc,
destule controverse şi contestaţii. Sigur că e mult mai comod şi aparent mai
„creativ” să concepi proiecte a căror spumă se risipeşte odată cu decontarea
sumelor cheltuite, în timp ce proiectul înfiinţării unui Institut de studii
teatrale (cu o arhivă şi un centru de documentare concepute la standarde
occidentale) e pasată ca o castană fierbinte dintr-o mână într-alta. Fără să
punem la îndoială profesionalismul proiectelor câştigătoare, nu putem să nu
remarcăm că pentru membrii comisiei de selecţie (secretă, aşa cum pretinde,
fireşte, statutul de funcţionare al unui organism public) vântul pare să bată
dintr-o singură parte. Dintre cele nouă programe anunţate, cinci sunt, de fapt,
mai vechi sau mai noi festivaluri de teatru. Or, după cum ştie orice jurnalist
de cultură şi orice critic de teatru, în România, nimic nu mobilizează mai rapid
energiile, nimic nu exprimă mai bine frenezia heirupismului nostru nativ,
satisfacţia de a ne epuiza pe iluzii, aşa cum o face instituţia festivalului,
această artă de a prepara adevărate precipitate ale bucuriei trecătoare. |