Istoriografia "marelui război":
de la istoria politico-diplomatică la noua istorie culturală
Primul război mondial, cu alte
cuvinte, războiul dintre 1914-1918, reprezintă unul dintre evenimentele istorice
care au făcut dată în istoria universală ca şi în istoria tuturor naţiunilor
europene. El este de altfel îndeobşte cunoscut sub numele de marele război, la
grade guerre, la grande guera mondiale etc. El reprezintă un fenomen istoric
total, de o complexitete aproape fără egal, care a provocat o producţie
istoriografică apreciabilă, greu comparabilă cu alte evenimente istorice. După
aprecieri recente, ar fi nevoie de câteva vieţi de om pentru a citi tot ce s-a
scris despre el.
Această literatură
istorică de o bogăţie fără margini, care continuă să crească de la un an la
altul, de la un sezon la altul, constituie un păienjeniş istoriografic deosebit
de complex, o adevărată junglă istoriografică în care noilor veniţi le este
aproape cu neputinţă să se orienteze şi să se dezmeticească.
În cele ce urmează vom
încerca să oferim o scurtă analiză a tendinţelor, unghiurilor şi perspectivelor
din care, pe parcursul a peste nouă decenii, marele război a fost citit,
restituit şi oferit de către istorici. Încercarea noastră se mărgineşte la
decriptarea liniilor şi tendinţelor generale, la marile producţii istoriografice,
dar vom constata imediat că această paradigmă se verifică cu prisosinţă aproape
în fiecare istoriografie naţională.
Pentru a fi mai
explicit şi mai sistematic, voi numi chiar de la început şi voi încerca să dau o
definiţie minimală celor trei paliere istoriografice, pe care le sugerează
titlul. Este vorba aşadar de trei tendinţe dominante, de trei configurări
istoriografice (spre a folosi o expresie a doi autori recenţi, care abordează
problema – este vorba de francezul Antoine Prost şi americanul Jay Winter),1
care se înseriază una în continuarea celeilalte pe parcursul secolului trecut de
la terminarea războiului: perspectiva militară şi (politico)-diplomatică,
perspectiva istoriei economice şi sociale, şi în sfârşit, perspectiva istoriei
culturale, mai exact a unei noi istorii culturale (alta decât cea cu care suntem
obişnuiţi pe meridianul românesc).2
Perspectiva istoriei
militare şi politico-diplomatice
Chiar pe parcursul
desfăşurării războiului, deja în 1915, contemporanii au realizat că trăiesc un
moment important al istoriei universale. Primii care au iniţiative în a scrie
despre eveniment sunt o parte din marii săi actori, generali, militari, oameni
politici sau diplomaţi. Primele producţii sunt aşadar un amestec de povestiri
despre bătăliile date, dar ele încorporează un număr mare de informaţii de primă
mână, planuri, documente originale, politice, diplomatice, militare. Avem de-a
face cu un amestec de mărturii personale şi de istorie politico-militară, care
sunt evident influenţate de poziţia celor care le produc şi de rolul lor în
marea conflagraţie. Cei mai mulţi autori ai acestei istorii sunt aşa cum se
poate deduce cu uşurinţă oamenii politici, diplomaţii, militarii. Producţia
istoriografică de acest tip continuă să apară apoi vreme îndelungată după
terminarea războiului, în toată perioada zisă, interbelică. Sunt publicate apoi
documente politice şi diplomatice, alături de memorii şi mărturii ale
participanţilor.
Un loc considerabil
ocupă în această primă fază a istoriografiei despre război, marea serie
publicată de Fundaţia Carnegie pentru pace. Colecţia, care este una
grandioasă (132 de volume masive), este o antrepriză ce vine dinspre societatea
civilă, este marcată de o ideologie liberală şi pacifistă. Interesul pentru o
asemenea problematică data de dinaintea războiului şi dorea să vadă care era
amploarea perturbărilor provocate de război procesului normal al dezvoltării
civilizaţiei. Iniţiativa este internaţională şi este dirijată de un comitet care
cuprinde personalităţi marcante, oameni de afaceri, înalţi funcţionari, oameni
de stat şi uneori chiar şi istorici. Britanicul John M. Keynes, francezul
Charles Rist, şi istoricul Henri Hauser, printre alţii.
Dar cel mai important
şantier al acestei prime tendinţe istoriografice este cel care viza publicarea
documentelor diplomatice. Faptul izvora din necesitatea resimţită imediat după
război de a răspunde la o întrebare considerată gravă şi insistentă: cui revine
resposabilitatea marii conflagraţii şi a consecinţelor sale.3
Pentru a stabilii
dreptatea cauzei sale toţi participanţii la război, guvernele ţărilor respective
au intreprins publicarea documentelor oficiale, nu numai cu privire la originile
imediate, ci asupra ansamblului relaţiilor internaţionale în care s-au organizat
alianţele care au condus la război. Toţi mari actori ai dramei şi-au mobilizat
apoi istoricii de meserie în această antrepriză. In plus, deschiderea arhivelor
a adus ulterior o serie de rectificări nu lipsite de importanţă. O bună perioadă
de timp, istoricii de meserie care în epocă nu erau nici pe departe atât de
numeroşi ca astăzi, au fost ocupaţi cu publicarea marilor colecţii de documente.
Tot acum se organizează primele strucuri instituţionale (Revue d’Histoire de
la guerre mondiale, ca şi Biblioteque de documentation internationale
contemporaine). Unul dintre documentariştii acestei instituţii nu va fi
altul decât un mutilat de război, Pierre Renouvin. Va fi unul dintre istoricii
care va dedica toate preocupările sale războiului şi relaţiilor internaţionale,
dirijând printre alte colecţii Documents diplomatiques francaises. In
Germania, războiul a fost prea dureros, iar nazismul n-a permis o adevărată
dezbatere asupra lui, în timp ce în Anglia, marea sinteză, Oxford Modern
History, se oprea la începutul său.
Pierre Renouvin a
publicat de altefel şi prima mare siteză dedicată războiului, La Crise
européenne et la Grande Guerre. Este o carte clasică despre război, şi se
circumscrie genului istoriei politice, militare şi diplomatice. Aspectele
economice şi sociale ale războiului nu atrag aproape deloc atenţia istoricului.
In continuare, cărţile apărute despre război au urmat, în mare, aceiaşi
paradigmă. Apar mai ales cărţi ce tratează războiul exclusiv politico-diplomatic
sau exclusiv militar. Istoria războiului se limitează la cele două aspecte,
istoria bătăliilor şi istoria combinaţiilor diplomatice. Aş aminti ca fapt
secund, dar nu lipsit de importanţă, publicarea memoriilor şi a surselor
subiective de cei care au trăit războiul, dar acestea nu interesau, pe moment,
deloc breasla istoricilor de meserie.
Această cantonare a
dezbaterii la nivelul militar şi politică-diplomatic explică foarte bine critica
făcută de şcoala Analelor, istoriei evenimenţiale. Dacă în alte privinţe ea
poate fi considerată excesivă, cu privire la istoria războiului ea este în
întregime fondată. Evident că una din marile mize ale acestui gen de istorie,
fie că-i vorba de sintezele istoriografice, fie de mărturiile participanţilor,
era stabilirea caracterului de adevăr şi denunţarea falsurilor, a probabilului
de certitudine. Toţi istoricii aplică războiului din 1914, regulile metodei
istorice, ce se aplicau curent oricărui subiect istoric.
Caracteristic pentru
această primă direcţie istoriografică este un total dezinteres arătat luptelor
şi luptătorilor. Toate istoriile sunt pline de oameni politici, diplomaţi şi
generali, dar lipsesc soldaţii combatanţi, ca să nu mai vorbim de populaţiile
civile. Este vorba aşadar de o restituţie instoriografcă în care războiul este
văzut de sus, iar ceea ce se întâmpla în prima linie, în tranşeie nu-şi găseşte
încă locul în paginile cărţilor de istorie. Războiul trăit de participanţi, de
cei care l-au făcu sau de cei care l-au suportat, nu devenise încă obiect de
istorie. În ciuda faptului că se publică acum un metarial imens de mărturii
directe a celor care au făcut şi au trăit războiul în tranşeie, scrisori, note
zilnice, memorii, etc., şi a faptului că marele public pare să guste o asemenea
literatură, pentru istoricii de meserie, aceste documente vii, rămân doar
literatură. Chiar şi pentru un Pierre Renouvin, care-şi pierduse braţul stâng în
bătălia de la Chemin des Dames, „mărturiile combatanţilor, a căror consultare
este foarte utilă pentru a înţelege atmosfera bătăliilor, nu pot oferi nici un
fel de informaţie asupra conducerii operaţiilor, deoarece orizontul acestor
mărturii este prea limitat.”4
Cu privire la
mărturiile directe avem totuşi o iniţiativă care merită evidenţiată. Jean Norton
Cru, publică în 1929, o lucrare numită Temoins (Mărturii). El aplică
acestor mărturii acelaşi tratament al metodei critice, încercând să verifice
prin intermediul altor surse „obiective”, veridicitatea celor spuse de autorii
lor. Dar în van, istoricii de profesie nu sunt deloc dispuşi să ia în seamă
această categorie de documente. In această etapă istoriografică ora războiului
văzut de jos în sus prin ochii celor care l-au trăit încă nu venise.
Si celelalte mari
istoriografii, în Anglia şi Germania din perioada interbelică, istoricii
savanţi, se încadrează aceluiaşi comportament. In toate marile sinteze, războiul
este privit ca un conflict politic pe scară mare, pe care-l putem înţelege mai
bine doar dacă-l privim de sus.5
Istoria economică şi socială a primului
război mondial
Izbucnirea şi
desfăşurarea celui de-al doilea război mondial a răsturnat toate perspectivele,
iar primul este lăsat la o parte, interesul pe care i-l poartă istoricii se
diminuează considerabil.
Interesul pentru
primul revine relativ târziu. In anul 1959, trei foşti combatanţi în primul
război, Andre Ducasse, Jaques Mayer şi Gabriel Perreux, publică o lucrare care
răstoarnă perspectiva dominantă. Cartea lor se cheamă, Vie et mort des
Françaises, 1914-1918. Ca şi alte cărţi celebre dar care n-au stârnit
interes decât mai târziu, autorii au căutat în van un editor. Editura Hachette,
acceptă să le-o publice cu condiţia să găsească un istoric de meserie care să
le-o prefaţeze. L-au găsit pe Maurice Genevoix, secretar perpetuu al Academiei
Franceze. Cartea a fost un imens succes, editura lansând prin ea o serie care a
făcut carieră, istoria vieţii cotidiene. Asupra operaţiunilor militare şi a
intrigilor diplomatice cartea nu aduce noutăţi, dar ea reînnoieşte istoria
războiului, deoasece aruncă o perspectivă globală asupra lui. Luptele sunt pe
primul plan, dar economia şi societatea fac şi ele parte din peisaj. Se
întretaie în acestă carte o perspectivă asupra războiului văzut de sus cu alta
văzut de jos, alimentată de foarte multe detalii concrete. Este o viziune asupra
războiului conducătorilor şi soldaţilor deopotrivă.
Succesul unei astfel
de istorii se explică printr-un complex de factori. Contextul de după 1945 era
altul. Războaiele decolonizării au modificat perspecivele şi întrebările.
Problema continuităţilor dintre primul şi al doilea război mondial devine
centrală. Apoi, nivelul de alfabetizare şi de instruire este tot mai ridicat,
perioada de şcolarizare a noilor generaţii se prelungeşte. Mişcarea care a
deplasat centrul de greutate şi unghiul de vedere asupra războiului se manifestă
cu începere din anii 1960. Mai multe circumstanţe concură la această mutaţie.
Creşterea numărului de istorici în interiorul şi în afara universităţilor este
doar una printre altele.
Apare acum un nou
vehicol, deosebit de provocator, teleziunea. Cu ocazia aniversării a 50 de ani
de la război, televiunile comandă serii televizate. BBC, televiziunea franceză,
altele, se adresează istoricilor de meserie. In Anglia se produce un serial de
26 de ore pentru BBC sub bagheta a trei istorici impotanţi, care evident dau o
viziune de sus asupra războiului, în timp ce imaginile cu care se ilustrează
comentariile savante introduc personajele de jos, soldaţii şi subofiţerii din
linia întâi. In Franţa cunoscutul istoric Marc Ferro, realizează şi el pentru
televiziune o emisiune de 2,5 ore, numită 1914-1918: la Grande Guerre. Ea
merită semnalată pentru că are importanţa ei deloc neglijabilă. Este o emisiune
franco-germană, realizată prin montaj, fără interviuri sau punctul de vedere al
istoricilor, care s-a bucurat de un imens succes. Faptul merită remarcat,
deoarece arhivele se deschid spre a aduce o nouă categorie de surse despre
război, imaginile filmate. In fond, prin imagini se produce o democratizare a
războiului, în sensul că rolul de prim plan îl deţin cei care l-au făcut,
(bărbaţi, femei) pe front, în uzine, prizonieri, populaţiile ocupate sau în
refugiu. Pornind din lumea anglo-saxonă încep să apară acum Istoriile
ilustrate, ale războiului, care cunosc un succes de librărie imens.
Ilustrated History of World Wor I, de A.J.P. Taylor se vinde în 250 000 de
exemplare. O asemenea viziune populară asupra războiului a deplasat axa
principală a istoriei acestui fenomen şi a servit ca punct de plecare pentru
studiile ulterioare din istoriografiile anglo-saxone.
Merită introdusă aici
şi o altă problemă, anume, paradigma marxistă care contribuie şi ea la
democratizarea viziunii despre război, propunând teme precum revoltele sociale,
revoluţiile, responsabilităţile, etc. Ea conferă prioritate explicaţiilor
politicului prin social şi al socialului prin economic. Anii 60 sunt şi anii
înfloririi studiilor cantitative aplicate pe teme de istorie economică şi
socială. Acest lucru face ca în jurul anilor 1970-1980, să domine lucrările care
se ocupă în egală măsură de operaţiuni militare, aspecte politice, dar şi de
cele care privesc economia şi societatea într-o stare de război.
Istoriile militare şi
diplomatice nu sunt date la o parte, dar sunt obligate să-şi reorienteze
interesul spre probleme vizând opinia publică şi războiul, iar dinspre
responsabilităţi spre scopuri. Deschiderea arhivelor militare reorientează
istoria militară spre soldaţii de rând, combatanţi sau prizonieri. In
istoriografia britanică lucrurile avansează spre istoria stărilor de spirit,
spre mentalităţi şi sensibilităţi.
Istoria culturală a
războiului
Astfel, cumva aproape
pe nesimţite, în orice caz, fără mari rupturi, se trece la cel de-al treilea
palier, cel al unei istorii culturale a războiului. Este vorba de un sens
totalmente antropologic al noţiunii de cultură, un sens cu care colegii noştri
români nu sunt prea obişnuiţi. Cu începere din anii 1990, sunt tot mai prezente
temele care tratează cu prioritate societăţile europene şi răuboiul, război şi
cultura, etc.
În 1988 deja,
istoricul american Jay Winter realizează o asemenea alunecare spre istoria
culturală într-o mare sinteză despre război, dedicată marelui public. Dacă
primele cinci capitole sunt dedicate politicienilor, generalilor, soldaţilor şi
civililor, urmează apoi capitole dedicate urmărilor războiului, el se
interesează în egală măsură despre război şi memorie în literatură, în arte
plastice şi în cinema. Folosirea unei ilustraţii abundente, care amestecă
realitatea cu reprezentările dau acestei cărţi o evdentă dimensiune de istorie
culturală. In 1990, acelaşi autor, Jay Winter împreună cu Blaine Baggett
realizează o serie televizată de 8 ore difuzată de BBC şi de Public Broadcasting
Corporation în USA, propunând Marea răsturnare – o istorie culturală ce
înglobează toate aspectele războiului. Luând distanţă declarată faţă de istoria
militară tradiţională, cei doi autori înţeleg să exploreze „speranţele şi
visele, ideile şi aspiraţiile, exaltarea şi disperarea tuturor; a celor care
erau departe de putere ca şi a celor care exersau această putere. Istoria
războiului este istoria modului în care fiecare înţelegea războiul şi
consecinţele sale.”6
Trecerea la o astfel
de istorie culturală se explică prin continuitatea acesteia cu istoria socială,
cu ceea ce s-a numit începând din anii 60 mentalităţi colective, opinii,
psihologie colectivă, şi care nu erau foarte departe de reprezentări. Istoria
culturală se afla în fază germinativă în istoria socială, istoria
mentalităţilor, antropologie istorică. In 1990 ea nu face decât să se proclame
ca atare. Or, acestă proclamare se datorează acum unor mutaţii deloc
nesemnificative.
O primă cauză constă
în delegitimarea marxismului, după căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea
comunismelor în Europa de răsărit. Acest fapt, de istorie politică a antrenat
după sine şi discreditarea ideologiei marxiste, acest ansamblu doctrinal cu
pretenţii de ştiinţificitate. Mai ales că marxismul s-a prezentat sau a fost
prezentat ca o ştiinţă a socialului prin excelenţă. Or, tocmai abandonul masiv
al marxismului ca instrument conceptual de abordare a trecutului a stimulat
trecerea la istoria culturală. Este de subliniat că această trecere s-a făcut
mai întâi, în istoriografia americană puţin sau deloc contaminată de marxism.
Aşa se explică publicarea unor cărţi de istorie culturală mult mai devreme decât
în Europa. Paul Fussell publicase deja în 1975, The Great War and the Modern
Memory, iar John Keegan 1976, The Face of Battle. Ambele cărţi se
interesează nu de comandanţi şi comandamente, ci de comportamentele şi
atitudinile celor care participă la lupte, dintr-o perspectivă foarte
antropologică.
Dar abandonul
marxismului schimbă nu numai un mod de explicaţie, ci şi problematica abordată.
Cu microstoria italiană şi cu Alltagsgeschichte (istoria
cotidianului) germană, interogaţia se orientează spre cazuri particulare, dar nu
ca parte a unui tot, ci semnificative şi convingătoare prin ele însele. Faptul
readuce în atenţie mărturiile directe ale participanţilor, dar de această dată
nu ca documente obiective, ci ca documente în care istoricul caută tocmai
subiectivitatea. Alte chestiuni frecventate sunt cele ale memoriei şi
identităţii, ca şi grija de a aduna toate mărturiile în memoriale, muzeie,
monumente, etc. Sunt analizate acum cu predilecţie surse care altădată nu
stârneau nici un interes: scrisori de pe front, cărţi poştale, imagini
fotografice, monumente, grafitii, ex-voto din biserici. Istoria războiului
începe să fie citită prin relaţie cu arta, ştiinţa, medicina, literatura şi
modul în care aceste domenii au afectat războiul sau au fost afectate de el.
O interogaţie de ordin
psihologic, ce încearcă să înţeleagă cum bărbaţii şi femeile timpului au trăit,
au simţit şi şi-au reprezentat războiul. Mai ales că pentru societăţile noastre
contemporane, care trăiesc într-o atmosferă aseptizată, războiul a devenit de
neînţeles şi de nesuportat.7
Istoria culturală a
războiului conduce astăzi investigaţiile spre o istorie a reprezentărilor,
sentimentelor, emoţiilor celor care l-au trăit. Violenţa în război reprezintă o
problematică larg cultivată astăzi, ca şi moartea şi atitudinile în faţa morţii,
frica în faţa morţii, sentimentul religios etc., etc,.8
Evident, nu este
singura modalitate prin care războiul este abordat, dar nu putem să nu constatăm
că istoria culturală a afectat, modificat şi nuanţat celelalte istorii
sectoriale, precum istoria militară şi diplomatică sau pe cea economică şi
socială.
Oricum, chiar dacă
despre primul război mondial se vor mai scrie încă multe cărţi de istorie, cu
istoria culturală suntem astăzi mai aproape de o perspectivă globală asupra
fenomenului, care îşi propune să abordeze deopotrivă, toate aspectele unui
fenomen global, care a fost acest mare eveniment istoric.
NOTE:
1 Antoine
Prost, Jay Winter, Penser la Grande Guerre. Un essai d’historiographie, Editions
du Seuil, Paris, 2004, 345 p.
2 Pentru istoria culturalã vezi
Jean-Pierre Rioux, Jean-Francais Sirinelli, Pour une histoire culturelle, Paris,
Gallimard, 1997.; Pascal Ory, Qu-est ce que l’histoire culturelle? in Université
de touts les saviors. Histoire, la Sociologie et l’Anthropologie, 2, Paris,
Odile Jacob, 2002, pp. 93-106; Philippe Poirrier, Les enjeux de l’histoire
culturelle, Paris, Seuil,2004. In istoriografia româneascã, vezi dezbaterea
amorsatã de Xenopoliana, X, 2002, nr.1-4. Vezi şi studiul nostru, Intre istoria
reprezentãrilor şi istoria culturalã: istoria mentalitãþilor azi, în vol. Clio
în orizontul mileniului trei. Explorãri în istoriografia contemporanã,
Cluj-Napoca, Accent, 2002, pp.185-214.
3. Antoine Prost, Jay Winter, op.
cit., p. 18.
4. Pierre Renouvain, La Crise
Européenne et la Grande Guerre, Paris, 1939, p. 609.
5. Basil Liddel Hart, The Real War,
1914-1918, London, 1930; Idem, A History of the World War, 1914-1918, London,
1934.
6. Jay Winter, Blaine Baggett, Le
grand Bouleversement, 1996, p. 11.
7 Stephane Audoin-Rouzeau, 14-18.
les combatants des tranchées, Paris, A. Colin, 1986; La Guerre des enfants,
1914-1918, essai d’histoire culturelle, Paris, A. Colin, 1993; L’enfant de
l’ennemi 1914-1918, Paris, Aubier, 1995; Annette Becker, Les Monuments aux morts:
patrimoine et memoire de la Grande Guerre, Paris, Errances, 1988;La Guerre et la
Foi, de la mort à la memoire, 1914-1930, Paris, A. Colin, 1994; Oubliés de la
Grande Guerre. Humanitaire et culture de la guerre, Paris, Noesis, 1998;
Jean-Jacques Becker (ed), Guerre et Cultures 1914-1918, A. Colin, 1994; 1914:
comment les Français sont entré dans la guerre. Contribution é l’etude de
l’opinion publique printemps-été 1914, Paris, 1977; Stephane Audoin-Rouzeau,
Anette Becker, 14-18, retrouver la Guerre, Paris, Gallimard, 2000.
8. 1914, les psychoses de guerre,
Actes du colloque du 26 au 29 septembre 1979, Mont Saint-Agnan, 1985; Bruna
Bianchi, La follia e la fuga. Nevrosi di guerra, diserzione e disobbedienza nell’
esercito italiano (1915-1918), Roma, Bulzoni, 2001.; Luc Capdevilla, Daniele
Voldman, Nos morts. Les sociétés occidentales face aux tués de la guerre, Paris,
Payot, 2002.; Thierry Hardier, Jean-Francois Jagielski, Combatre et mourir
pendant la Grande Guerre (1914-1925), Paris, Imago, 2001. |