Pe malurile Tamisei, acolo şezum...
Corpus Christi
„Micul dejun se
serveşte de la 8.15 la 8.45 – prînzul de la ora 13.00 şi cina de la ora 19.00
(cu excepţia zilei de marţi, 5 aprilie, cînd se va servi la ora 20.00, şi a
celei de vineri, 8 aprilie, cînd se va servi la 19.30)”
Sala de mese e o
replică în miniatură a celebrei Great Hall de la Christ Church, cel mai mare şi
mai vestit dintre colegiile oxfordiene1.
Acolo s-au turnat scene memorabile, pentru generaţiile mai tinere, din filmele
cu Harry Potter. Spre deosebire de Christ Church însă, aici, la Corpus Christi,
în loc de scaune, ne aşezăm temeinic şi zgribuliţi pe băncile lungi, neluînd în
seamă portretele fondatorilor sau ale foştilor rectori, care atîrnă, solemne şi
binevoitoare, pe pereţii îmbrăcaţi în lemn mohorît pînă aproape de tavan.
De sus, prin cîteva
ochiuri de geam nevitraliate, tectonica norilor îngăduie privirilor noastre să
configureze, la fiecare cincisprezece minute, un nou buletin meteo. La fiecare
cincisprezece minute vremea o ia razna. Plouă, iese soarele, norii revin, vîntul
le scarmănă coama, vom avea parte, în penultima zi, chiar şi de cîţiva fluturi
chinuiţi de zăpadă, presăraţi în două reprize şi absorbiţi instantaneu de porii
dalelor tocite ale pătratei curţi interioare. „Aprilie e luna cea mai crudă”,
cea mai smucită, aşa cum o vor fi simţit, se pare, pe pielea lor, şi pelerinii
lui Chaucer.
Pelerinul a aterizat
la Corpus Christi după o noapte rece şi nedormită, două ore de zbor şi o oră şi
jumătate cu autocarul the airline de la Heathrow la Oxford. E acum în
inima tîrgului, ocolit de străzi pietruite şi împrejmuit de zidurile-palimpsest
ale altor colegii. Porţiunea dintre Corpus Christi şi Christ Church e chiar o
rămăşiţă din zidul care, pe vremuri, îi despărţea pe tîrgoveţii cumsecade de
studenţii năbădăioşi. Iscate în taverne pitoreşti, gîlcevi aprinse au culminat
în încăierări sîngeroase, care au pecetluit victoria deplină a universităţii
asupra oraşului.
Poate că
„universitate” e prea mult spus. Aici colegiile sunt chintesenţa învăţămîntului
superior – ca forme de organizare aproape autonome, cuprinzînd spaţii de studiu
şi cazare, săli de mese sau încăperi în care atît profesorii cît şi studenţii
pot să stea la palavre în preajma unor pahare pe jumătate pline. La Corpus
Christi există, de pildă, o Junior Common Room, de unde rezidenţii trag cu
ochiul, în astfel de clipe de răgaz, la ploaia care îşi face datoria, spălînd cu
regularitate curţile şi acoperişurile, grădinile şi orologiul solar din secolul
al XVI-lea, al cărui proiectant a plasat cu ingeniozitate, în vîrful coloanei,
un pelican emblematic.
Istovit urc treptele
de lemn ale scării înguste, atît de înguste încît un ins mai atletic ar fi
întîmpinat dificultăţi în poziţionarea corectă a corpului şi a bagajelor, spre a
ocupa mansarda unuia din cei peste trei sute cinci zeci de studenţi care acum se
află în vacanţă. Se vor întoarce, pentru a-şi relua studiile clasice sau de
matematici superioare, după plecarea mea şi a celorlaţi profesori, adunaţi aici
din toate colţurile lumii – din Malaiezia, Suedia, Kazastan, Cehia, Australia,
Singapore, Argentina, Portugalia, Estonia, Ungaria, Elveţia ş. a. m. d. – pentru
a tăifăsui într-un mod cît se poate de organizat despre strategii de
implementare a literaturii britanice în lume.
În unghiul pe care,
într-un colţ, îl face acoperişul, cîndva de stuf, descopăr nelipsitul ceainic,
pe o tăviţă, cu pliculeţele parfumate de Lipton, Darjeeling şi Earl Grey. Alte
pliculeţe – roşii, albe, verzi, negre, cu zahăr sau cafea instant – sporesc
senzaţia de intimitate de care mă lepăd brusc atunci cînd sesizez existenţa, în
baie, a unei uşi prin care, în dreptul unui dispozitiv al cărui rost nu-l
înţeleg, întrezăresc colţurile unei pilote aparent la fel de albă, de moale şi
de pufoasă ca aceea de pe patul meu.
Cît am domnit ca
regele pescar al unei săptămîni ploioase, n-am auzit nici un fel de zgomot sau
mişcare din camera de alături. „Nu te-am auzit deloc. Nici nu se simte că ar fi
cineva în cameră.”, mi-a spus, în după-amiaza celei de a treia zi, Anne,
profesoara din Avignon care ocupa o odaie asemănătoare cu a mea, dar cu un etaj
mai jos, împărtăşindu-mi mirarea faţă de modul bizar în care fuseseră
recompartimentate spaţiile acelea de început de secol XVI.
Anne s-a născut în
State, dar, la sugestia bunicului dinspre tată, a făcut facultatea la Toronto,
unde i-a avut ca profesori pe Northrop Frye şi Marshall McLuhan. „Nu se agreau
unul pe celălalt.”, a recunoscut ea, luîndu-mă de braţ spre a purcede, în
singura jumătate de oră fără ploaie, în turul de recunoaştere a împrejurimilor,
un tur care ne-a adus, venind dinspre Merton College, pe „Aleea condamnaţilor la
moarte”. „Nu se atacau în public, Frye era mai rezervat, dar se ştia că aveau
viziuni puternic diferite asupra fenomenului cultural.”
Băieţii răi din pădurea Sherwood
Ca şi mine, Anne se
afla la Oxford pentru a-şi nuanţa viziunea despre o literatură şi o cultură care
au înţeles să facă volta de la imperialism la multiculturalism printr-o abordare
pragmatică, dar nu lipsită de naturaleţe. Reading Reputations era tema
întîlnirii noastre, să citim adică dincolo de reputaţie, de imaginea care se
promovează prin mecanisme care ţin de cunoaşterea unei strategii specifice
economiei de piaţă, literatura britanică fiind un produs, o marcă tratată cu
toată consideraţia de către „animatorii” ei. Aceştia din urmă, în cazul nostru,
formau o trupă de profesori şi scriitori cu atribuţii didactice, majoritatea din
No(ttingham) şi No(rwhich) şi alte No-uri care indicau sensul apartenenţei la
meleagurile bîntuite cîndva de Robin Hood şi cetaşii săi.
Cu ajutorul unui
laptop conectat la un retro-proiector, băieţii din pădurea Sherwood2
ne-au îndemnat să luăm aminte la Cele 18 legi imuabile privind reputaţia unei
companii, aşa cum fuseseră enunţate ele de Ronald J. Alsop, un guru al
finanţelor cu rubrică pe prima pagină a lui Wall Street Journal.
Cum se stabileşte,
deci, buna reputaţie a unei firme? Regula nr. 1: potenţează la maximum bunul cel
mai de preţ pe care îl ai, trăsătura care te defineşte cel mai bine. Regula nr.
2: învaţă să te adresezi mai multor tipuri de auditoriu. Regula nr. 3: fii un
cetăţean model; cu alte cuvinte, autorul trebuie să provină dintr-o familie
bună, stabilă dacă se poate; să fie el însuşi un familist, nu se vor menţiona
aventuri extraconjugale; dacă autorul nu este căsătorit, el trebuie să aibă un
partener constant, dacă se poate de sex opus, a se vedea Shakespeare in Love;
fără băutură şi alte asemenea marafeturi, fiind lipsită de cuviinţă înfăţişarea
autorului hălăduind mahmur pe uliţe în dimineaţa întîlnirii cu micuţa Alice, pe
care urmează să o plimbe cu barca pe Tamisa.
„Relaxaţi-vă (deci, n.
n.) experimentînd frumuseţea, pacea şi liniştea vieţii pe rîu în Oxford. Leneşe
picnic-uri de prînz, elegante cine de croazieră şi excursii scurte cu caracter
regulat. Plecarea de la debarcaderele noastre vis-a-vis de Christchurch Meadow.
Deschis: Aprilie-Octombrie, 7 zile pe săptămînă 129 Kingston Road Rd, Oxford OX1
5RW”.3
Regula nr. 4:
transmite o imagine care să stîrnească emoţiile şi simpatia cititorului; dacă
autorul ţine regim, acesta trebuie să fie sărac în lipide; povesteşte cum se
împacă autorul cu faima şi averea rezultată de pe urma ei; vorbeşte despre
compasiunea sa pentru săraci şi implicarea în opere de caritate.
Cum se menţine
reputaţia unei companii? Regula nr. 1: trebuie să fii în stare să-ţi recunoşti
lipsurile; astfel, întrucît Shakespeare a scris prea multe piese, se recomandă
editarea a cît mai multor antologii de citate semnificative. Regula nr. 2:
controlează internet-ul înainte de a te controla el pe tine. Sărim la regula nr.
4: fii conştient de primejdiile care pot afecta o bună reputaţie; nu-ţi scrie
memoriile şi nu te lăsa travestit la modul atît de transparent precum în
Mîndrie şi prejudecată sau Jurnalul lui Bridget Jones. Cum se repară
o reputaţie ruinată? Fixeaz-o ca lumea de la bun început şi nu subestima
niciodată cinismul auditoriului.
Mic şi îndesat, cu o
alură de John Bull, John MacRae ne-a încredinţat că nu putem fi nişte cititori
inocenţi decît dacă ni se dau spre lectură fragmente din texte complet
necunoscute. În această ordine de idei, orice premiu literar ia oxigenul de la
gura celorlate cărţi. Un text incognito ne oferă şansa întîlnirii unei gramatici
proaste în varietăţi dialectale, de care studenţii pot să devină conştienţi şi
despre care sunt mai degrabă dornici să discute decît despre Jane Austen.
”But why are looking
at me with corner-corner eye?” she asked again.
”Look you for
corner-corner eye? Why I go look for corner-corner eye?” was my answer.
”You dey look my
breast, yeye man. Make you see am now”.
Before I could twinkle
my eye, lo and behold she have moved her dress and I see two breasts like
calabash. God in Heaven. What kain thing be this? Abi, the girl no dey
shame? Small time, the girl don put back him breast for him cloth. I drink my
tombo, super palm wine.4
Nu trebuie să milităm
pentru buna stăpînire a englezei standard, e chiar periculos, ar însemna să ne
restrîngem la elite, care n-au decît să croşeteze răbdătoare pe firul patinat al
tradiţiei. La toate acestea şi la faptul că traducerile sunt un lucru bun – dar
al naibii de dificil ţinînd cont că publicul nu se reduce la cel căruia textul i
se adresează, să luăm de pildă sexul, trebuie să recunoaştem că nu e „în acelaşi
fel” universal ca şi matematica, există cititori cu orientări diferite, hetero,
homo sau bi, ei? – la toate acestea meditam în aşteptarea cinei, cînd Sean
Matthews m-a întrebat dacă în volumul New Writing 13 am găsit ceva demn
de atenţie.
Primiserăm cu toţii,
cu două săptămîni înainte, prin poşta electronică, textul antologiei pe care
Consiliul Britanic o produce în fiecare an şi care cuprinde scriitori din toate
generaţiile şi orientările. Exemplarul cald, din tipografie, ne aştepta la
sosire. I-am dat numele unui autor de poeme despre care urma să aflu că, în
2003, avusese un roman nominalizat la premiul Booker. După discursurile aferente
cinei de bun venit, Sean a dat citire programului de a doua zi. Am luat la
cunoştinţă cu stupoare că urma să conduc atelierul de poezie, pe care îl
„propusesem” spre a cugeta împreună asupra ciclului Ecopoesis de
Gerard Woodward. Spectrul unei nopţi albite de teroarea bunei pregătiri m-a
determinat să mă abandonez instantaneu lecturii circumspecte a meniului, la o
primă vedere exotic, dacă nu extravagant.
Fine
della prima puntata
NOTE:
1.
De Christ Church se leagă şi numele lui Charles Dodgson, cunoscut matematician,
dar în a cărui responsabilitate auctorială, ca Lewis Carroll, se află şi
Alice în ţara minunilor.
2.
Cel mai tînăr dintre ei, Sean Matthews, s-a dovedit a fi adevăratul maestru de
ceremonii. Sean este editorul, alături de Aura Taras Sibişan de la Universitatea
din Brasov, al unei excelente antologii de teorie contemporană, publicată în
limba engleză la Paralela 45. La întrebarea pe cînd vom avea şi în limba română
un asemenea extrem de util instrument de lucru, cel mai repede ar putea să
răspundă Editura Humanitas, care zăboveşte de vreo şase ani asupra unui proiect
similar, în trei volume însă, pentru că românii, simţind enorm şi văzînd
monstrous, au vocaţia întreprinderilor „cioclopedice”.
3.
Din pliantul ataşat altor documente tipice întîlnirilor de acest fel, harta
oraşului desfăşoară reţeaua navigabilă care include Canalul Oxford, Tamisa şi
rîul Cherwell. Poduri şi ochiuri de apă îmbietor tivite de verdele crud şi umed
al lui Prier, „acolo şezum şi plînsem”, dar numai din pricina vîntului sîcîitor
şi imprevizibil.
4.
Fragmentul ar putea să fie, dar nu sunt sigur, întrucît am pierdut prima pagină,
din Sazaboy: A Novel in Rotten English (Sazaboy: un roman într-o
engleză stricată) de Ken Saro-Wiwa, scriitor nigerian condamnat la moarte şi
executat în 1995 de către autorităţile militare, deranjate de implicarea
acestuia în lupta pentru drepturile populaţiei din provincia Ogoni, aflată în
conflict cu marile companii petroliere care operau în zonă. |