Era într-o joi. Purtam atela
pe osul sufletului rupt.
Gîndeam la tine, Arabella,
Și mă lăsam de gînduri supt.
(Căci după ce din vodci storc noaptea,
de la trei sticle mai în sus,
eu te iubesc cu o iubire,
de care foarte mîndru nu-s).
Cînd, Doamne, ți-am zărit nacela
plutind peste pădure, sus,
și-apoi balonul, Arabella,
mergînd cu soarele spre-apus.
Tu, ce iubit-ai mandravela
ce-avea-n dotări soldatul rus,
dădeai acum la manivela
vremilor care-au apus.
Umflată rochia-ți ca vela,
și tu, pe punte, ca un mus.
Într-o oglindă, Arabella,
pluteai din ce în ce mai sus.
Cu pumnii goi am dat în schela
pădurii, însă tu te-ai dus.
Drum bun, frumoasă Arabella!
Mai multe lucruri nu-s de spus.
