Despre Angela Marinescu
(selectiv)
în
„Dicţionarul Scriitorilor Români”
MARINESCU Angela (pseud.
Basarabei-Angela Marcovici), n. 8 iul. 1941, Arad. Poetă. A folosit şi
pseud. Basaraba Matei. Fiica lui Marius Marcovici, funcţionar superior
la prefectura oraşului Arad, şi a Mariei (n. Martiş). Şcoala generală în
cadrul Liceului „Ghiba Birta” (fostul – şi actualul „Moise Nicoară”) din
Arad. După absolvirea Liceului „Ioan Slavici” (1955-1962) din acelaşi
oraş, urmează, timp de patru ani (1962-1968), cursurile Facultăţii de
Medicină şi Farmacie din Cluj, fără să le încheie. Între 1968 şi 1971 îşi
dă examenele de diferenţă la Facultatea de Psihologie a Univ. din
Bucureşti, a cărei licenţiată este (1971). În 1973 lucrează, timp de şase
luni, ca psiholog în cadrul Spitalului CFR din Bucureşti, după care,
până în 1980, e pensionată medical (suferă din copilărie de tuberculoză
pulmonară). Între 1980 şi 1983 este asistentă medicală la Institutul
Oncologic din Bucureşti, iar din 1983, din nou pensionată medical. A
debutat, cu poeme, în Tribuna (1965), iar editorial, în 1969, cu
vol. Sînge albastru. (…)
Prezentă
în antologii de poezie românească apă-rute în străinătate (în engleză,
germană, poloneză). La început în forme provocatoare, apoi într-o manieră
paroxistică, poezia Angelei Marinescu cultivă confesiunea inclementă,
dusă până la denunţul de sine, exersând o lecţie de anatomie a spiritului
într-un imaginar sanguinic, al cărui potenţial atroce împinge textele
spre implozie.
*
(…)
Poezia ei anunţa o urgenţă confesivă care brava de pe atunci convenţiile,
anunţând vertijul confesiv de mai târziu şi prevestind alergia la
eufemism.
*
(…)
Confesiunea devine, sub presiunea acestor exigenţe maximalizate, ce-şi
propun să meargă, indiferent de preţ, până la capăt, agonie, defularea ia
aspectul violent al unei jupuiri, iar poemele detabuizează nu numai fără
milă, dar şi fără scrupul toată misteriozitatea fiinţei (mai ales în
ipostaza ei feminină), recurgând la limbajul inclement al fişei clinice.
*
(…) Poeta
profesează un program de reprimare, incitând imaginarul la negativism şi
la accese de atrocitate. Tensiunea poetică e una scontată pe şocul
alăturării brutale a suavităţii şi atrocităţii, dar ea iese mai degrabă
dintr-o linie de prelucrare textuală ce împinge graţia în grotesc,
panicând discursul până la febra dramatică.
*
(…)
Imperativul sincerităţii (care e şi unul al combustiei, al participării
totale la destinul versului) cultivă într-atât oroarea de fals, încât face
din acuizarea acestei alergii o motivaţie suficientă pentru imprecaţiile
unei etici negative.
*
(…)
Oroarea şi spaima sunt circuitele existenţiale pe care se mişcă, în
riposte exasperate, poemul, preocupat în primul rând de precizia
coşmarului, de conspectul scrupulos al supliciului.
*
(…)
Sângele şi fierul sunt materiile, aproape exclusive, ale acestei lumi care
se pronunţă în impetuozităţi dramatice, trăind febra neagră a neantizării
într-o sintaxă intensivă şi cu o luciditate halucinantă. Materialitatea
versurilor, în pofida aforismelor lapidare care o sfâşie, e brutală şi
compactă, scriind direct în limbajul strivirii şi sufocării.
*
REFERINŢE
CRITICE (în volume): Dan Cristea, Un an de poezie, 1974; Al. Piru,
Poezia românească contemporană, II, 1975; Mircea Iorgulescu,
Scriitori tineri contemporani, 1978; Gh. Grigurcu, Poeţi români
de azi, 1979; G. Alboiu, Un poet printre critici, 1979; Lucian
Raicu, Printre contemporani, 1980; Dan Cristea, Faptul de a
scrie, 1980; Marin Bucur, Literatura română contemporană,
I, 1980; Grete Tartler, Melopoetica, 1984; Gh. Grigurcu,
Existenţa poeziei, 1986; Marin Mincu, Eseu despre textul poetic,
II, 1986.
|