Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Lucian Dan TEODOROVICI

Cercul nostru strîmb şi vicios

Probabil după ’89 n-a existat un moment mai potrivit pentru o discuţie amplă cu privire la soarta prezentă şi viitoare a roma­nu­lui românesc. Întrebarea care se pune este însă dacă are cine să facă o asemenea discuţie, folosindu-se de mijloace critice obiective. Spun asta întrucît reacţia – nu generală, ci venind numai dinspre, surprinzător, o parte a criticilor şi scriitorilor anilor optzeci sau nouăzeci – la proza apărută în ultimul timp, cu precădere în anul 2004, a fost neaşteptată pentru mulţi dintre cei care au considerat că literatura română, după o perioadă în care a respirat mai greu, îşi poate reveni.

Mai exact, am sperat, atît ca editor, cît şi ca scriitor, că se va observa măcar faptul care, în ce mă priveşte, este extrem de bine conturat: prin apariţiile editoriale din ultima vreme, în special cele din „Ego. Proza” Editurii Polirom, dar şi prin cărţile unor Alexandru Vakulovski, Cornel Mihai Ungureanu sau Ioana Bradea, proza noastră impune o abordare mult mai amplă, pentru că se produce nu doar o schimbare de generaţii, ci, în opinia mea, şi una de paradigmă. Sigur, nu mă aşteptam la o unanimitate în a fi, vorba fotbalistului român, pozitivi, însă nu mă aşteptam, în acelaşi timp, la o încrîncenare, de multe ori nejustificată, în a trata absolut superficial paradigma şi a vulgariza aceste apariţii prin includerea lor în zona literaturii pornografice.

Nu pot să trec peste criticii – în special tineri, totuşi, cu toate că şi numeroşi critici de mult consacraţi au analizat fenomenul cît se poate de pertinent – care n-au evitat să se pronunţe clar, pe text, vorbind şi despre punctele slabe, dar şi despre ceea ce aduc nou aceste cărţi, despre ce pot însemna ele pentru evoluţia literaturii noastre şi aşa mai departe. Cum însă intervenţiile de acest tip nu sînt un subiect, ele făcînd parte din normal, mă voi referi la celelalte, intervenţiile publice absolut neprofesioniste, dar destul de multe şi, mai cu seamă, destul de importante.

O să încep, probabil nu cu suficientă eleganţă, dar pentru că vine în sprijinul argumentului, cu propria-mi persoană şi cu o situaţie care este într-un anume mod emblematică pentru un anumit tip de reacţii la literatura anului 2004: mi-am descoperit, absolut întîmplător, cartea publicată anul acesta, Atunci i-am ars două palme, discutată la o emisiune de televiziune. Flatant, pe de o parte. Şocant, pe de alta, cînd am văzut că distinsa invitată includea cartea mea în „noua literatură pornografică”, vorbea despre lipsa de moralitate pe care o transmiteam publicului, despre, încheind retoric cu: „Ce contează talentul în afara valorilor morale?” (sau ceva de genul ăsta). Una peste alta, îmi era mai mult decît evident că invitata nu citise un rînd din cartea mea, care este una „cuminte”, absolut lipsită de trimiteri spre sex, absolut lipsită de un limbaj ce-ar putea fi acuzat, în vreun fel sau altul, de vulgaritate. Nu vorbesc deci despre valoare, vorbesc despre o realitate cît se poate de verificabilă: nimic „scandalos” în cartea mea, deşi nu m-aş fi sfiit să abordez asemenea teme.

Spuneam că este o exemplificare a unui anumit mod de a ne exprima părerea despre cărţi – dar, din păcate, nicidecum singura. Alţi colegi „de colecţie” – evit să-i numesc şi de generaţie, pentru a nu intra într-o discuţie pe această temă – mi-au povestit cum au asistat la adevărate tirade în public ale unor personalităţi literare, în care eram acuzaţi, „la grămadă”, de pornografie, pornofilie sau alte tîmpenii. Dincolo de stupiditatea termenilor, categorisirea acesta printr-o generalizare pe care mai toţi tinerii scriitori au respins-o de cîte ori au avut ocazia este descalificantă tocmai pentru cei care apelează la ea. Nu poţi vorbi despre aşa ceva după ce ai citit cărţile lui Cezar Paul Bădescu, T.O. Bobe, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Cosmin Manolache, Bogdan Suceavă, Cătălin Mihuleac, Veronica A. Cara şi aşa mai departe, cărţi care nu permit nici măcar asocierea, fie ea oricît de tendenţioasă, cu aceşti termeni. Lăsînd la o parte faptul că nu poţi cataloga sau, să-i spunem, rezuma la chestiuni de limbaj al personajelor alte cărţi ale autorilor tineri, precum Ioana Bradea, Alexandru Vakulovski, Ionuţ Chiva, Adrian Schiop, Claudia Golea, Ioana Baetica sau Dragoş Bucurenci. Îmi vine greu să înţeleg, spre exemplu (deşi am încercat să mă feresc de exemple) cum poate fi coborît în derizoriu, pe motiv că este „pornografic”, extraordinarul roman al lui Ionuţ Chiva, 69.

Problema, din punctul meu de vedere, nu este dacă respectivele cărţi sînt pornografice sau nu, ci dacă ele sînt astfel în interiorul ori în afara literaturii. La nivel de declaraţie de principiu, cred că tot asta este şi problema contestatarilor acestui nou val literar. Dincolo de declaraţia de principiu însă, ei ar mai trebui să facă un mic pas, dar nu întru totul neimportant: să citească volumele apărute în ultimul timp înainte de a hotărî că ele sînt, vor fi rebuturi ale istoriei literare.

Din păcate, impresia mea este că ne apropiem tot mai mult şi în literatură de un discurs de tip politic, în care nu programul „adversarului” ne interesează, ci găsirea unor eventuale slăbiciuni în programul lui, slăbiciuni de care să ne folosim pentru a-l doborî. Culmea este că în literatură, în principiu, locurile „eligibile” nu sînt limitate, prin urmare, lupta ar putea fi ceva mai destinsă. Sînt unii însă care-mi atrag atenţia, cînd fac această observaţie, că, dimpotrivă, în vreme ce în politică miza este una telurică, adică un scaun la masa bogaţilor, în literatură miza tinde spre divin, lupta ducîndu-se pentru un scaun de „nemuritor”. Oricît de ridicolă este, mă tem că această explicaţie cuprinde în ea destul, prea mult adevăr.

Aşa că revin la ceea ce spuneam la început: trăim, într-adevăr, un foarte potrivit moment pentru a pune în discuţie „romanul românesc între prezent şi viitor”, pentru că, aşa pare, avem în sfîrşit de la ce să pornim. Necazul este însă, mă tem, că  nu prea avem unde să ajungem. Iar asta întrucît, în dulcele stil românesc, orice discuţie începe cu concluzia. Şi, de vreme ce concluzia n-are cum să fie pertinentă, cît timp ea e dată înainte de a avea elementele cele mai importante, iată-ne în plin cerc vicios. Şi cît se poate de strîmb totodată.