Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Matthew Sweeney în româneşte

Poeţii insulari de expresie nouă au început să ne familiarizeze cu o sensibilitate subminată de imagini vivide ale şocului, ale morţii, ale pierderii. Ca şi la congenerii săi scoţieni Dunn sau Crawford, vîna brută a declarativului este cu acurateţe punctată de imagini puternice. Printr-un limbaj simplu – foarte bine redat în traducere de Dana Crăciun şi Claudia Doroholschi – poesis-ul lui Mathew Sweeney găseşte suprametaforizarea. Între rădăcini, (a se citi origini) sentimente şi descoperiri ale chimiei inimii şi minţii, Mathew Sweeney devoalează poetica unei surprize, a unei compatibilităţi cu sine, a ajustării în peisajul social, la fiecare ruptură contra-punînd un motiv de continuitate a vieţii, de recuperare. Atît ideatic, cît şi stilistic contrapunctul lui Sweeney poate fi la fel de bine găsit ante-pus aparentei răvăşiri încastrate poematic. Starea lui Mathew Sweeney este o boemă a unei acceptări şi resemnări alta, cu substrat arhaic, dar nu o implozie mioritică. O nostalgie aproape de cult păgîn a rădăcinilor umane este pro-pensată către lector dinspre versurile irlandezului. În lumina diminuată se sporeşte efectul de transgresare a universurilor — ceva similar mandalei Glastonburry Sijriah/ Glastonburry Tor — a incursiunii sale în acest quest of identity, cît şi a discursului său liric. Textualismul aferent îşi are o voluptate proprie, nu este un stufăriş pentru umplere — sau imberba rezolvare: cornfield americană, nu trimite cititorul în lanul de porumb, nu este un tufiş lingvistic, ci mai degrabă o punctare şoc, o asigurare a poetului, pentru propria convingere că atenţia lectorului este acaparată în întregime. Fiecare plonjon într-o extremă negativă îi asigură pro-iectarea în alta exacerbat optimistă fără a lăsa să se întrevadă despărţirea de prima. Astfel Mathew Sweeney reuşeşte o pendulare continuă care îi asigură dinamica poeziei: Bunica era aliata mea/ Mă ajuta să ies pe fereastră/ şi o lăsa deschisă-n urma mea./ N-o deranja nici ce făceam,/ nici cît stăteam./ Aş fi putut să mă culc cu tine/ în patul ei. Dar în loc de asta/ săream pe geam afară/ şi mă-ndreptam spre cimitirul/ luminat de-un singur bec/ de la marginea oraşului./ Era încuiat, fireşte/ dar un porc îndoise cîndva două bare/încercînd să intre. Mă furişam/ prin spatele bisericii, / apoi, în beznă, număram/ crucile pînă ce degetele mele/ descifrau numele bunicului/ În timp ce aşteptam I-am spus  /totul despre tine,/ şi i-am cerut voie să facem/ ce-am făcut deasupră-i./ Apoi apăreai tu tremurînd/ cu toate că era vară, /şoptind într-una că-i o nebunie/ pînă ne lăsam pe patul bunicului. Se face vizibilă o subliminală dorinţă de recuperare în întreaga scriitură a lui Mathew Seeney sub forma unor viziuni ca într-un scurt metraj. Metaforele sînt strălucite şi în doze de stimulator cardiac: Nu putea suporta încă un vis…/nu umed…./nu uscat/ - oamenii săpînd gropi/ pe care le umpleau cu apă, măgari/ trecînd văi care se inundau dintr-odată sau: Telefonul se străduia din răsputeri să-l trezească /să-l gonească din patul uriaş,/ pe lîngă sofaua din colţ şi două trepte. Avem povestioare poetice frizînd minimalismul: Gol şi ud, sunase la recepţie/să-ntrebe dacă nu sunase ea, apoi stătuse/la geam uitîndu-se la noul port,/de parcă ar fi zărit-o pe un iaht; există un textualism simplu folositor pentru retorica impactului la suprafaţa minţii.

Am putea să îl considerăm pe Sweeny un tomnatic al silogismelor poetice cu un debuşeu de frustrare ignifug în metaforă dar temperat de text în forma unui minimalism serios: …se freca pînă era curat ca bebeluşul/ pe care sperase să-l înceapă în acea noapte,/sub baldachinul ca un ca un văl de călugăriţă.

Nu numai ca descendenţă imagistă se ridică la nivelul percepţiei poetului wit-ul, dar curgerea principală, vena esenţială este alimentată de un umor fin, de o ironie colţoasă, de o autopersiflare lipsită de căderea într-o gravă băşcălie extremă: Nu m-a crezut nici cînd I-am spus/că mi se miceşte capul. Schimbă-ţi doctorul, m-am gîndit,/dar ce rost are? Toţi sîntem nişte ipohondri.. sau Ţi-am privit cocheta haină Armani,/ eşarfa Von Etzdorf albastru cu mov,/şi m-am întrebat dacă mai ştiu engleză sau te-am avertizat că ai să pierzi trenul./mi-ai dat un sărut pe obraz şi ai plecat.

Recuperarea se face, nepotrivirea distruge, pînă la urmă chiar şi întoarcerea în timp implică o falsă frustrare: voinţa şi faptul împlinindu-se într-o rotunjire a actelor finalizate într-o sintagmă minunată: precum în cer aşa şi pe pămînt — însăşi eidos-ul mormîntului de la Glastonburry.

Incursiunea lirică propusă de Mathew Sweeny aparţine unei lumi stranii. Ea este un produs al combinaţiilor: o dată al imaginaţiei narative de sorginte şi tradiţie irlandeză şi al imagismului revendicator, a doua oară din perspectiva limbajului, care se prezintă clar, seducător şi frust deopotrivă şi nu în ultimul rînd al cadrelor picturale ale sentimentelor: teamă, dorinţă, iubiri bizare şi cadre geografice alternante cu sugestia directă a extremelor trăite. Combinaţia de umor şi seriozitate este mai specială, de tip: se îngroaşă gluma, sau rîdem, glumim da Sweeney bulversează, poate şi mai bine: tipul asta are de gînd să fie serios? Chiar şi umorul pe nivelul poemelor lui Mathew Sweeny nu atinge rîsu’-plînsu’ dar se limitează rafinat la nivelul colţului buzelor. Există o oarecare percepţie dramatică în esenţă , sigur nu formal, la nivelul cititorului fie el avizat sau nu. La o repetiţie a lecturii parcă simţim nevoia unui răspuns din parte-ne. În fine, cititorul poate răspunde pentru că îşi răspunde sieşi, nu numai autorului sau dilemelor acestuia, fiindcă se cere o netezire a lăuntricului dacă există nevoia de răspuns concomitent.

Mihai Vieru

↑

Gheorghe Vidican

Nu ştiu alţii cum sunt, cum gândesc şi ce gândesc, dar ştiu că în acest început de secol şi mileniu, pragmatic până la nesimţire şi nesimţit până la pragmatism, poezia a devenit o „afacere” nerentabilă, un „job” doar pentru inocenţi, bufoni şi nebuni.Fără a aduce un minim de profit material, poezia a devenit o stare de a fi de care nimeni nu mai are nevoie, de care mai toată lumea se fereşte ca dracu de tămâie (cunosc cazul unui tânăr şi talentat poet căruia i s-a refuzat mâna iubitei pe motiv că este... poet!?!). Şi totuşi, paradoxal, astăzi se scrie foarte multă poezie, mai puţin bună sau foarte mult proastă, chiar dacă poezie nu se mai citeşte aproape deloc. Ne place, nu ne place, dar controversata opinie a lui Ion Simuţ conţine foarte mult adevăr.

În Oradea noastră nu sunt nici mai mulţi dar nici mai puţini poeţi decât în alte oraşe ale ţării, ei dau culoare şi  puţin exotism unui peisaj robotizant şi anost, care numai spre lecturarea unei cărţi de poezie nu te îmbie.

Unul dintre poeţii consecvenţi ai urbei noastre este Gheorghe Vidican, care ne oferă o nouă carte de poezie, cu un titlu mai mult decât inspirat, „Sărbători vulnerabile”, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2003, şi doar la puţine luni de la o precedentă carte „Utopia Nisipului”, apărută la aceeaşi editură. Poemele, scurte şi concise (ca în acest Braille: „E o glorie să simţi cuvintele ca pe o şoaptă/ în vârful degetelor”) par delicate efemeride (sărbători!) vulnerabile ce nu fac decât a stârni imaginaţia autorului, dar mai ales a cititorului, căruia, după ce a fost incitat şi provocat cu imagerii şi fantasme de tot felul, după ce a fost sedus cu delicateţuri erotizante şi halucinante, poetul îi întoarce repede şi ireverenţios spatele, lăsându-l abandonat într-un spaţiu nedefinit, într-o lume lipsită de materie şi contur, să tragă singur la edecul imaginar al scriiturii şi mai apoi la cel al lecturii:” Noroiul devastează imperii imaginare/ seamănă cu o invazie de lăcuste/ însăşi ordinea firescului sădeşte mesteceni/ pe o pânză de păianjen”. (Pânză). O lume pestriţă, apropiată de cea a măscăricilor postmoderni, populează şi foşgăie cu obrăznicie şi dispreţ un oraş (Oradea!) al turpitudinilor simulate şi disimulate, developată cu lentila uriaşă a unei lunete, fără mânie şi fără prejudecată, în crochiuri clarobscure, în care doar foşnetul, şoapta şi sugestia par a fi suverane: „comedianţii/ aplaudă balansul florii de salcâm” sau „nebunia foşgăie ca un insectar între lumi” sau „cerşetorul îşi aprinde trabucul din lacrima lunii” sau „palma hingherului e un capriciu” etc, etc.

Un segment nu lipsit de importanţă al liricii sale îl constituie poezia de dragoste (poetul este un veşnic îndrăgostit şi în viaţa cotidiană), vecină erotismului senzual şi mai puţin celui spiritual, autorul fiind un fin şi fascinat observator al metamorfozelor amoroase, delurate şoptit în chinezării abia perceptibile, căci el iubeşte, aşa cum stă bine unui poet, mai mult cu simţurile decât cu trupul.Pentru poet Femeia este mai mereu ceva viu şi fascinant, este obsesia care o face şi nu o face tangibilă, interpusă mirific în miezul dualităţii eu-lume sau a dualităţii real-fantast, idealizată în tuşe abia schiţate. într-o discursivitate de o simplitate asemănătoare haiku-ului japonez, precum în acest frumos poem intitulat Seară: „Ascult cum foşnesc degetele împletite în părul ei/ născocesc liniştea/ furişând între noi seara”.

Orice s-ar spune, Gheorghe Vidican este şi va fi un poet al oraşului nostru.

Lucian Scurtu

↑

 Ion Davideanu – 66

„Am fost sărbătorit („Pro meritis”), 65 de ani!, în 28.01.2003, ferindu-mă de ziua mea, 15 ianuarie, din marele meu respect pentru Mihai Eminescu...” îmi scria, acum un an (la 5 februarie), fostul meu coleg de clasă de la Oradea, Ion Davideanu, alias David Ioan. Mă plec, la rândul meu, în faţa gestului său de smerenie, pe care îl admir. Câţi din junii ce ostenesc, azi, pe ogorul poeziei ar fi dispuşi să-l imite, vădind astfel buna-cuviinţă şi modestia la care-i obligă memoria celui ce a dăruit culturii române o limbă „ca un fagure de miere”? (Exclud ab initio pe contestatarii de mai an din „Dilema”, iconoclaşti de ocazie, puşi pe şotii, cărora opera poetului nu le spune, zic ei, absolut nimic — măi să fie! — şi pentru care truda lui demiurgică întru „slobozirea” graiului nostru cu asprimi de bolovăniş, din vechime, iarăşi nu înseamnă nimic. Dar aştept — şi încă mult — de la alţii.) N-am nici un dubiu că mărturisirea prietenului meu vine din inimă, nu-i o simplă declaraţie pro forma, pură convenţie. Că ea comunică, pe lângă respect, şi o mare iubire. Un sentiment de solidaritate cu precursorii. Cu care se simte afin, de la care se revendică, pe care şi-i socoteşte mentori spirituali şi maeştri. Şi pe care se crede dator să-i continue. În spirit. Mai cred, apropo de această mărturisire, făcută acum, la vârsta senectuţii, — a unei senectuţi demne —, că, departe de a ceda ispitei cabotinismului, care l-a încercat uneori, după cum recunoştea cu prilejul unei întâlniri din 1966, autorul ei, al mărturisirii, şi-a biruit de fiecare dată pornirie frivole, excentricităţile, extravaganţa, care pe toţi ne bântuie, de care cu toţii păcătuim, în primăvara existenţei noastre mai ales. Personalitatea împlinită a insului, precum şi reuşita, îndeobşte recunoscută, a creatorului de poezie, rod deopotrivă al unui urcuş anevoios, dar temerar pe spirala devenirii proprii, atestă fără putinţă de tăgadă acest lucru. Iar eu le salut ca atare, pe ambele. Vorbeam însă de-o întâlnire din 1966 şi am rămas dator cu o explicaţie. Era prima — aceea de zece ani — a absolvenţilor promoţiei 1955-1956 a Şcolii Pedagogice de Băieţi (fosta Şcoală Normală Română Unită) din Oradea Mare, în componenţa căreia se aflase, până la jumătatea anului doi, şi un băiat slăbuţ şi palid, cu privire ageră şi care răspunde la numele de Nucu. Nucu Ioanii Techii, fiu de ţărani români din Cărăsău, ce va deveni, peste ani, poetul Ion Davideanu. Împreună cu Aurel Stan, din Vărzari-de Sus şi Gh.Abrudan, din Ianoşda, Nucu alcătuia o tripletă — sau o triadă, dacă vreţi —. de literaţi, literaţii clasei noastre, ce număra 45 de elevi. Prezenţa lor însemna pentru noi, colegii, un prilej de perpetuă bucurie spirituală. Căci ei aduceau ecouri din călătoriile lor imaginare prin pagini de cărţi. Ei ne agitau inerţia, somnolenţa şi ne revigorau cu duhul poeziei. A lor proprie, — fiindcă apucaseră deja să-şi încerce condeiul — dar mai cu seamă a altor poeţi, de care noi abia dacă auzisem până atunci. Se profilau trei scriitori, trei creatori de frumos. Trei nume pentru literatură. Fortuna i-a surâs doar unuia singur. Iar acela a fost Nucu. Stan s-a pierdut pe drum, după absolvire. Fie pentru că şi.-a trădat chemarea, fie pentru că l-au trădat muzele, fie din alte pricini, rămase obscure. Ghiţă Abrudan, cel mai înclinat spre boemă dintre toţi trei, după ce, la sfârşitul trimestrului întâi din anul doi, fusese exmatriculat în virtutea unui recent ordin ministerial stupid şi inuman, având două coringenţe, şi-a luat lumea-n cap. S-a rătăcit printre pescarii din deltă, de unde a reapărut, la un moment dat, cu traistă doldora de impresii şi experienţe trăite, puse pe hârtie şi care urmau să intre într-o carte, pe care însă n-a mai scris-o... Nucu, victimă, şi el, al aceluiaş infam ordin ministerial care-i pedepsea tocmai pe unii din cei mai dotaţi adolescenţi, a reuşit să-şi biruie ne-norocul, răzbind printre piedici şi obstacole, nu puţine, şi rămânând în picioare, precum o navă ce se luptă cu valurile, dar nu se scufundă, fluctuat nec mergitur. A urmat alte şcoli, a luat, ca noi toţi, o diplomă, chiar mai multe, şi-a făcut, singur, cultura. A profesat o meserie străină de aspiraţiile lui cărturăreşti (literare) şi s-a uzat psihic în medii proletarizante. Dar a ştiut să-şi conserve natura superioară, de ins subţire, menit desfătării cu vorbe alese, delectării prin spirit. Şi-a reparat trauma sufletească produsă de silnicia care-l lovise în adolescenţă, şi le-a vindecat şi pe celelalte, survenite ulterior, luându-şi în final, o frumoasă — şi spectaculoasă — revanşă asupra destinului. (Care favorizează pe leneşi, pe răi, pe nemernici şi pe imbecili.) La cei 66 de ani împliniţi, Ion Davideanu priveşte înapoi fără mânie, doar cu seninătate şi puţin melancolic. Vivacitatea, ironia bonomă şi hazul său spontan, nutrit din sevele unei spiritualităţi rurale tipic bihorene — toate acestea sunt ferment pentru o bună-dispoziţie molipsitoare şi, în acelaşi timp, o supapă prin care omul se eliberează de noxele adunate în el de-a lungul anilor; de amărăciune şi dezolare. Dar şi modalităţi eficace prin care poetul şi intelectualul lucid sfidează răutatea, injustiţia, insanitatea morală. Confruntat cu rigorile unei tranziţii diabolice care nu se mai sfârşeşte, se zbate să supravieţuiască, în pofida umilinţelor de tot felul. „Dragule, trăiesc greu, mi se destănuie el, într-o altă scrisoare, pe care mi-o trimitea recent. Pensia mea este, acum, de 2.382.000 leuşori. Spun asta, pentru că nu este ruşinea mea; ştie toată lumea a cui este...” Dacă nu reuşeşte decât cu greu să cârpească sărăcia, scriind articole de ziar, a găsit, în schimb, antidotul pentru anxietate (care-l vizitează tot mai des, în ultima vreme), semnându-şi colaborările cu tot felul de pseudonime, zicând: „Am mai multe nume, ca să alung moartea”. Iar în altă parte: „Eu am început, cum îmi place să spun, să scriu de parcă am întinerit; forţez nemurirea”. N-am fost, ca să zic aşa, „pe fază”, când prietenul meu orădean împlinise vârsta — şi cifra — rotundă, de 65 de ani. Dar parcă 66 nu e cel puţin la fel de rotundă? Înţeleg deci să compensez această lipsă dedicându-i articolul de faţă. Pe care-l voi încheia tot cu o formulă de felicitare, dar, poate mai puţin uzitată — forţez de! şi eu originalitatea. Dragă Nucule, îţi doresc ca 66 să se răstoarne cu susul în jos — sper că nu risc prea mult spunând astfel şi că nu frizez vulgaritatea — şi să devină 99. Şi tot aşa, până la...nemurire.

Petru M. Ardelean

↑