Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Inscripţie pe cutia de chibrituri din muzeul pendulelor

sau

Carte poştală cu Viorel Mureşan

„în fiecare piatră tăceai aşa cum în fiecare roman

de jack london e un cîine”.

(a nouăsprezecea carte poştală către Doamna de Ceară)

„aici iarba creşte pe zaţ de cafea”

(Autoportret sub sfoara cu plumb)

Ca şi majoritatea celorlalţi poeţi optizecişti Viorel Mureşan a debutat o carte foarte bună, Scrisori din muzeul pendulelor (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), poate cea mai reuşită carte a sa (De acelaşi autor: Biblioteca de os, Editura Dacia, 1991; Pietrele nimicului, Editura Dacia 1995; Ramele nordului, Editura Dacia, 1998 şi Lumina absentă, Editura Paralela 45, Piteşti — Braşov — Cluj Napoca, 2000). Primul lucru care iese în evidenţă la Viorel Mureşan e că poeziile sale sînt de două feluri: f.scurte şi f.lungi. Cele lungi curg în pagină, parcă se scriu singure, iar cele scurte, „de buzunar”, sînt f.concentrate şi bine lucrate, încît ne dăm seama că şi poemele lungi sînt îndeaproape urmărite de pixul sau Silver-Reedul lui Viorel Mureşan (Galaciu are o Yorica (şi acum o „Măr(ie)”), Cărtărescu — o Erica şi a avut şi un SHARP la care acum lucrează altcineva, Călin Vlasie are o editură, „Paralela 45”, consilierul editorial al căreia e Gheorghe Crăciun, Muşina, deşi e şi el director de editură(„Aula” ) scrie tot cu pixu', ca şi Nicolae Manolescu, care, deşi e şi directorul României literare, care e plină de computere, iar Peter Handke — cu creionul. Pe Ion Mureşan l-am văzut scriind la computer („Tribuna”), ca şi pe Marta Petreu („Apostrof”),Vasile Gârneţ la o masă de lemn f. caragialiană (-escă). Pe Viorel Mureşan nu l-am văzut (scriind) niciodată).

Aşa cum Gheorghe Iova e regele (mi-a venit în minte „berii”) textistenţialismului, iar Daniel Pişcu — autorul de seriale, Viorel Mureşan e „carateca” generaţiei. Nu de la arta cu acest nume (adevăratul „sensei” e Romulus Bucur!, os), şi nici de la „os” -ul din titlul celei de-a doua cărţi, prin „os” subînţelegîndu-se un salut şi o mulţumire în limba acestui sport nobil, aristocrat şi fără mişcări în plus, de prisos, ci de la naţiunea care a inventat şi carate-ul tradiţional, dar şi haiku-ul, de care Viorel Mureşan e cel mai aproape dintre optzecişti şi dintre scriitorii români în general. Viorel Mureşan e parcă făcut să scrie poezie scurtă, dintr-o răsuflare (sau două). Chiar şi textele sale lungi şi f.lungi sînt construite din poeme mici sau împărţite în Pretext-e, Epiloage şi nenumărate părţi, cum e Elegie (scrisoare, mai lungă, a Doamnei de Ceară către poet) din Biblioteca de os. De fapt, poemele lungi ale lui Viorel Mureşan sînt un fel de cicluri poetice. De aici şi acea aşezare în trepte, şi numeroasele goluri din interiorul lor, de parcă au fost scrise la computerul lui Romulus Bucur. De exemplu, poemul „O”, micuţ pentru Muşina — Cărtărescu — Stoiciu — Iaru, însă lung pentru Viorel Mureşan, e format din trei poeme scurte: „Am urmărit curgerea orelor/ de pe pod/ rîsul tău curbat peste bărci de hîrtie/ fuga” — „Doar fuga acelui ado­les­cent cu lunetă/ egoist./ Să privească singur/ expediţia/ electronilor pe zăpadă” şi „Un copil în pieptul meu îşi scapă jucăria pe fereastră”., care prinde perfect neliniştea, neliniştea numită sufletească. De obicei VM e un poet de atmosferă, în textele sale el se joacă cu cele nu ştiu cîte simţuri: „Ochiul tău muşcă din mine/ cineva aruncă prin geam castane amare/ vocea mea un cîine care aleargă timpul dansau/ şi chiţcăiau grase ca şobolanii/ pe podelele roşii/ eu sărutam mumia/ cu inima/ la turma de tropi în care lupul/ intrase/ mîncase/ iar acum se retrăgea încet spre pădure/ împreună cu soarele iernatic să guste/ odihna activă a morţilor”.

Cu toată concizia lor, poemele lui Viorel Mureşan formează o anume viteză („fotografii mişcate”), succesiunea imediată a imaginilor creînd o mişcare continuă, un ritm foarte viu, asemănător cu cel din poeziile lui Alexandru Muşina, dansatorul de samba al generaţiei optzeci. Această ritmicitate la Viorel mureşan se datorează cunoaşterii de schimbare sau alăturare a registrelor din categorii temporale, vizuale sau spaţiale diferite care ajută la crearea unei imagini şi imaginaţii intens colorate, ca-n poemele lui Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Traian T.Coşovei, doar că am mai spus- la Viorel Mureşan aceasta are loc pe un teritoriu f. restrîns, e ca şi cum ai fi Gică Hagi al poeziei şi ţi-ai permite să-ţi driblezi adversarul şi într-o cabină telefonică, aici accentuînd pe măiestria acţiunii, nu pe cuvîntul „adversar”. Şi un singur poem poate să exemplifice cele spuse mai sus, să zicem penultimul text al părţii a doua din Scrisori din muzeul pendulelor, Tocmai acum cînd e seară: „Ora aceasta te îngrijorează ca o călătorie în munţi/ noaptea se rupe pe pod/ fluxul exploziei/ întinde/ un ecran pentru jocuri, un copil măsoară distanţa/ ridică un zmeu şi privirea/ urmăreşte destinul desenat pe panou”. Ora aceasta, o componentă temporală, e asemuită cu o acţiune, „o călătorie în munţi”, pentru a intensifica starea de îngrijorare numită direct, evidenţiată şi de rîndul următor, „noaptea se rupe de pod”,  o imagine care accentuează întunericul, liniuţa care-i urmează,” - „avînd un scop paşnic, liniştitor, prin ea dorindu-se să se înţeleagă că acest „întuneric” de mai sus nu e sfîrşitul, ci doar sfîrşitul unei ziel, a unei săptămîni, pentru personajele de mai sus nu e sfîrşitul, ci doar sfîrşitul unei zile, a unei săptămîni, pentru personajele de mai sus a unei zile (săptămîni) de muncă, nu însă şi pentru  cel dintr-a doua parte a poemului, copilul cu zmeul, care apare/ se trage din (datorită) cuvîntul(-ui) „jocuri”, printr-o asociere logică utilizată şi de Gheorghe Crăciun în prozele sale din ultima vreme, „ecranul” fiind rezultatul unui fenomen natural, tunetul şi fulgerul ce-o/ îl îngrijorează pe personajul din prima parte într-o călătorie în munţi, care serveşte ca element de comparaţie, tot poemul avînd menirea să creeze o stare pentru momentul de faţă, „ora aceasta”, iar zmeul de sus, „ridicat”, oricum aminteşte de locul facerii lui („desenat pe panou”), cu care se ţine legătura printr-o intertextualitate internă, „distanţa” şi „destinul” amintind de cele două capete (ale zmeului, ale vieţii, ale poemului) şi trimiţînd, pentru o elucidare (clarificare) şi mai edificatoare la titlu(ri): Sîmbătă — Tocmai acum cînd e seară — Scrisori din muzeul pendulelor, toate cu miros de foaie îngălbenită, nu chiar jucăuşe ca-n următorul — ultimul poem al ciclului — ,Despre singurătate sau construcţia unui ceas pe o insulă, nu întîmplător (fragment din „Duminică”), ludicul bătrînului care se joacă „cu ferestrele” fiind sadic şi crud, fiindcă „apoi gata”, zice Viorel Mureşan şi feţele se acoperă  „cu praf de cretă”, ciclul terminîndu-se natural, dar macabru (sau invers).

Oricît de reale ar fi imaginile din poezia realului lui Viorel Mureşan, autorul le lasă o voaletă peste faţă ca cele de pe feţele femeilor musulmanilor, încît cititorul poate doar să bănuiască punctul real de pornire, avînd în faţă (doar) rezultatul. Viorel Mureşan e „ca doctorul care sărută inima iubitei pe un perete de sticlă” (Mersul trenurilor), „inima iubitei” fiind realitatea, iar „peretele de sticlă” — poemele acestui doctor din muzeul pendulelor, Viorel Mureşan.