Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Visul lui Elpenor

P r e z e n t a r e

Dacă n-ar fi fost anacronismul imposibil de înlăturat, aş fi propus cititorului scrierea de faţă drept traducere imaginară din Jorge Luis Borges. Poate o „paralipomenă” – ceea ce a rămas pe dinafară – din volumul său întitulat „Ficciones”. Din păcate însă motivul, de loc lipsit de importanţă în scrierea mea, al revoluţiei noastre din decembrie ´89 a situat un astfel de patronaj înafara limitelor posibilului. Veneratul meu autor murise în 1986. Libertatea de creaţie şi ficţionalul îşi au şi ele limitele lor „naturale”. Şi totuşi, scrierea este atât de contaminată de lecturile mele din autorul amintit încât mă simt de-a dreptul constrâns – de marele respect ce-l am faţă de actul scrierii – de a reaminti câteva gânduri, în marea lor majoritate preluate de la alţii, despre acest gen de scriere, traducerea imaginară.

Se spune că spiritul operei model ar prezida la creaţia noii opere asemeni unui geniu al locului, ceea ce caracterizează traducerea imaginară fiind nu atât sugestia unei alte paternităţi artistice, sau dependenţa de o anumită personalitate, cât mai degrabă impresia unui puternic sentiment al culturii. „Livrescul nu este mai prejos decât firescul, spun apărătorii acestui gen literar, pentru că imitaţia culturii are aceeaşi valoare ca şi imitaţia naturii. Nu modelul imitat ci cantitatea de artificiu, de elaborare, încorporat în actul mimetic determină valoarea unei opere. Epigonismul e un perpetuu, inevitabil narcisism al culturii”. Mai spun unii că opera absolut originlă şi-ar exclude nu numai predecesorii dar şi urmaşii; ar fi inimitabilă. Şi-o ultimă frază ca o auto-ameninţare şi în acelaşi timp avertizare a cititorului: „Epigonii fără har falsifică imaginea noastră despre viaţa ulterioară a marilor opere.” (Aşa va să zică? Bine! ) Scrierea de faţă nu este o traducere imaginară; şi doar în parte ficţiune.

Viena, la 25 mai 2003

ELPENOR a avut două vocaţii: prima l-a făcut „erou al revoluţiei”, a doua în schimb i-a fost fatală: s-a sinucis în primăvara lui ´92, la scurt timp deci, după evenimentul ce părea că îl consacrase în vocaţia sa de revoluţionar. Nici nu se vindecase de-a binelea de pe urma celor două gloanţe primite în abdomen din partea forţelor de represiune în timpul învălmăşelii din Piaţa Libertăţii, acolo la colţul Librăriei noastre faimoase, vizavi de hotelul Continental. Moartea lui a provocat desigur consternare printre prieteni şi în cercurile care-l cunoşteau. Foarte puţini, aş spune chiar că nimeni nu ar fi putut prevedea o astfel de întorsătură a biogafiei lui. Şi asta fiindcă aproape nimeni n-a ştiut de a doua vocaţie a sa, cea de poet. N-a vrut să o destăinuie lumii. O cultiva din timpuri imemoriale, în tainiţa cea mai ascunsă a gândului său, sub forma unui singur poem eroic, inspirat din mitolgie, din antichitatea glorioasă, din poetul poeţilor, din Homer. De-aici îşi luase şi pseudonimul, singurul indiciu pentru anturajul său, al unei vieţi interioare pline de labirintice meandre. Îi plăcea foarte mult să recite versurile altora, dar niciodată pe-ale lui – era dotat cu un oarecare, nu deosebit, talent de actor. Chiar dacă nu era foarte talentat, în schimb era capabil de un entuziasm debordant; îl şi numeam, de câte ori îl pomeneam în discuţii, „tânărul entuziast”. Făcusem cunoştinţă cu el cândva pe la sfârşitul anilor şaptezeci, sau în vara lui ´80, cu ocazia unei reprezentaţii teatrale, date de mine la un cenaclu, sau într-un club, nu mai reţin bine. Îi plăcuse foarte mult spectacolul meu, moment din care mă trata cu un respect ce se cuvenea doar unui maestru. Pe-atunci era încă elev, în penultimul, sau ultimul an de liceu. L-am pierdut apoi pentru un timp din vedere. Viaţa pur şi simplu, cu toate complicaţiile ei; plecarea mea din ţară şi celelalte. L-am reîntâlnit la Budapesta, cu puţin înaintea tragicului deznodământ. Nu mi se păruse schimbat. Se bucurase foarte mult că mă vede şi-am petrecut vreo două-trei ore împreună, stând de poveşti într-o cafenea nu departe de teatrul la care fuseseră invitaţi să dea un spectacol. Devenise între timp actor adevărat, vreau să spun, cu studii la institut. Poate că mă înşel, sau uitarea mea încearcă să stilizeze realitate de atunci în sensul gândului meu de acum, dar parcă la un moment dat venise vorba, nu mai ştiu cum, şi de Homer. Ceea ce ţin minte cu precizie e faptul că i-am recitat versurile unei inscripţii dintr-o emblemă de prin secolul şaisprezece. Suna cam aşa: „Homere pisse, et maint homme souhaite/Saouller sa soif, boyuant de son urine/Pour te montrer, que jamais bon Poete/Tu ne seras, sans gouster sa doctrine.” ( Homer se deşertă şi nenumăraţi oameni doresc să-şi astâmpere setea cu urina lui; pentru a-ţi arăta că nicicând nu vei fi bun poet fără a gusta principiile lui.) Din partea mea se vroia a fi desigur o glumă. Formulările lui din acea clipă deveniră confuze. Nu mai reuşeam să-l urmez pe calea metaforelor din ce în ce mai criptice şi a tot felul de aluzii autoreferenţiale, presărate cu gânduri ce dădeau totuşi o puternică impresie a unei construcţii coerente în întregul ei, dar din care ţi se dezvăluia doar câte un detaliu nesemnificativ, ca de pildă o clanţă, sau o cornişă, vreun capitel eclectic, vreo frescă distrusă de lavă. L-a pomenit şi pe Luigi Pirandello, critizând propunerea sa artistică în locul tragediei. „Umorismul, cică umorismul, ce-i umorismul? Repeta el la nesfârşit. „Distracţia? Asta e soluţia? Umorul? Nu dragule, rolul artei nu e să distreze ci să stimuleze la rândul ei creativitatea. Tu ştii doar! Oare ce este mai important decât dezvoltarea propriei conştiinţe? Conştientizarea şi în fine reflectarea,...da, da, raza reflectată trebuie să fie atât de pătrunzătoare încât să stârnească focul în alte conştiinţe dispuse să primească raza. Dacă aceasta nu se întâmplă viaţa îşi pierde orice valoare, transformându-se într-o rătăcire, sau un joculeţ al destinului, subordonat haosului.( Accentuase cuvântul joculeţ, de aceea îl accentuez şi eu.) Or asta înseamnă nimicirea conştiinţei, a reflectării, a evoluţiei, a realităţii. Da, distracţia invocă haosul. Să fim înţeleşi, râsul dionisiac e altceva. El îşi are sursa într-o conştiinţă superioară, la care foarte puţini au acces. El este rezervat unui mănunchi de conştiinţe, al căror drum e presărat de cele mai cumplite încercări ale vieţii. În faţa lor capitulează moartea. Eu vorbesc de râsul acela ritual de omorâre a morţii, nu de râsul idiot, sau rânjetul dobitoc al plăcerilor trupului,...” A mai spus ceva şi despre plâns şi despre lacrimile ce udă pământul fertilizându-l. „Lacrima e sămânţa vieţii,” izbucnea el uneori din şirul gândurilor sale contorsionate. Eu nu apucam să-mi exprim nici un gând şi nici să le comentez pe ale lui. Unele propoziţii reveneau în chip obsesiv, aproape maşinal pe buzele lui. „ Râsul e foc,...râsul e foc puricator. Ce e catharsis-ul?” Şi răspundea numaidecât fără ezitări şi fără să-mi lase nici o clipă de respir. „Purificarea prin apă şi foc! Dar jocul cu focul e periculos. Mă-nţelegi, j o c u l  e  p e r i c u l o s !” Uneori mă şi scutura uşor să înţeleg mai bine cele ce-mi spunea. Era la fel de entuziast ca pe vremuri. Cam asta e tot ce-mi amintesc din discuţia noastră, sau mai bine zis, din monologul lui. Spre sfârşitul întrevederii noastre torentul de cuvinte se mai domoli. Mai re-ţin mărturisirea făcută aproape printre lacrimi: „Am o puternică dorinţă de-a muri pentru a-mi răscumpăra greşeala.” Am vrut, bineînţeles, curios ca tot omul, să aflu ce fel de complexe de vinovăţie îl chinuie. Dar nu mi-a răspuns la întrebare. Ne-am despărţit, după ce i-am repetat de nu mai ştiu câte ori, la insistenţele lui că ne vom întâlni din nou ziua următoare înainte de plecarea lor acasă.

N-a venit la întâlnire, ci a trimis o colegă din trupă, o actriţă, cu însărcinarea de a-mi înmâna un plic; fără vreo explicaţie, fără nici o justificare. Am desfăcut acolo pe loc plicul, uitând de tot restul; până şi de fermecătoarea mesageră. Era un text, în parte dactilografiat, în parte scris de mâna, un poem, mai mult în proză, dar având şi părţi destul de lungi versificate:

V I S U L   L U I   E L P E N O R

 Pe o fiţuică însoţitoare scrisese – mai mult scrijelise cu o pastă aproape uscată – cele ce urmează: „ L-am ucis pe Ulise fiindcă n-am avut încotro si-acum va trebui negreşit să-mi plătesc fapta. Voi bea urina lui Homer. Nici n-ai bănui cât poate fi de albastră. E din cauza vechimii desigur. Am cumpărat-o într-o fiolă de la un student grec, la târgul din Negreni, cu mulţi ani în urmă.” (Ar trebui să amintesc aici, până nu uit, că şi-a pus capăt zilelor trăgând o duşcă zdravănă de verde de paris.) Toată după-amiaza şi seara acelei zile, până noaptea târziu am petrecut-o citind poemul lui Elpenor despre Elpenor. Unele părţi le-am citit chiar de mai multe ori. Până azi n-am reuşit să descopăr ce anume mă putuse captiva în aşa măsură. Cred că a fost totuşi ciudăţenia lui. O atmosferă bizară, imposibil de conceptualizat, ceva ce s-ar putea descrie evantual în termenii unei posibile, dar încă neformulate poetici neodadaiste. O poetică paradoxală. Sau să fi fost naivitatea funciară a lui Elpenor?  ( Pentru a face distincţie între poetul Elpenor şi Elpenor-eroul poemului său, voi scrie numele celui dintâi cu litere îngroşate.) Unele părţi depăşeau graniţele naivităţii; erau de-a dreptul idioate. Cum se face totuşi că mi-au rămas întipărite în memorie? Toată încrederea ce-o avusesem în capacitatea selectivă a memoriei mele a fost pusă la grea încercare de „cazul Elpenor”.

„O, rază de soare, ca azi luminoasă/ Nicicând strălucit-ai deasupra noastră,/ Tu, ochi auriu al zorilor zilei,/ Ah, iată deasupra insulei Circei/ Abia răsărit-ai şi pus-ai pe geană,...” Erau versurile de început, aluzie desigur la faptul că spectacolele de tragedie la greci începeau în zorii zilei. Poemul îmbrăca haină dramatică; semăna oarecum, în stil cu „Ispitirea Sfântului Anton” a lui Flaubert. Îmi amintesc la fel de viu şi de „şocurile electrice” cu care m-au scuturat unele formulări caraghioase, penibile, total deplasate, nici nu ştiu cum să le numesc; la un moment dat printre lamentările şi tribulaţiile lui Elpenor ca erou „ce ar avea şi el dreptul la gloria faptelor”, se putea citi următoarea propoziţie: „Fiecare soldat are în raniţă bastonul de mareşal”, după care toarnă de-a dreptul benzină peste foc zicând – de-ar fi zis-o numai, dar a şi scris-o – „oare domn UBU n-a fost şi el doar caporal ca atâţea alţii, înainte de-a ajunge rege?”. Era o nebunie. Ar fi trebuit de bună seamă să uit cât se poate de repede totul. Nu mă îndoiesc că se întâmpla aşa, de n-ar fi urmat la scurt timp sinuciderea. Moartea lui a fost pentru mine începutul unui lung şi dificil parcurs de reconsiderare a întâlnirii din Budapesta. Până la urmă am început să scriu această – cum să-i spun: relatare, analiză, cercetare, eseu, povestire ? Sigur că ambiţia mea a fost aceea de a dezlega enigma morţii lui Elpenor. Sau dacă nu a o dezlega, cel puţin a încerca să-i găsesc o explicaţie, o interpretare, să formulez o ipoteză. Asupra reuşitei nu mă pot exprima în nici un fel. Neîndoielnic e faptul că scriind m-am adâncit în labirintul gândurilor sale, retrăind oarecum însăşi drama poetului, aceea a căutării unui sens în ciudata moarte a lui Elpenor, eroul epopeii. A dorit, poate să extragă şi o învăţătură, ca pe vremuri, în epoca marilor eroi tragici. Lucrul acesta, după cum vom vedea, nu i-a reuşit. A şi căutat într-un loc greşit: în toată istoria literaturii nu vom găsi nici un erou tragic inspirat din Odiseea lui Homer – cel puţin după cunoştinţele mele şi aş fi foarte îndatorat cititorului dacă m-ar putea contrazice. Elpenor a încercat să ne contrazică.

Dar cine a fost Elpenor? Ce putem afla despre el din istoria literaturii ? Nu prea multe.

(Poetul Al Dohi, prietenul meu din adolescenţă a scris cândva prin ´93 sau ´94 un poem destul de lung întitulat „Visul lui Elpenor”. Răspunsese astfel „comenzii de  artă” pe care i-o făcusem cu puţin timp după moartea lui Elpenor; poate dintr-un impuls subconştient pentru a afla cum se reflectă sintagma aceasta în conştiinţa unui alt poet.)

Singurul exemplul pe care-l am la îndemână este Goethe. Da, marele Goethe. Aici nu mai e vorba de nici-un vis. Despre ce este vorba ? Greu de spus. E doar un fragment de dramă, primul act şi trei scene din al doilea. Personajele în ordinea înşiruirii propuse de autor sunt: Antiope, Lycus, Elpenor, Evadne, Polymetis, Tineri şi Fecioare. Îmi este necunoscută sursa de inspiraţie pentru personajele şi intriga piesei. Presupun însă că e închipuirea lui Goethe. Nu ştim nimic nici despre locul acţiunii.. În prima scenă asistăm la pregătirile unui mare festin, un ospăţ în cinstea lui Elpenor, prinţul-adolescent, ajuns în pragul vârstei majore. Evadne, servitoarea lui devotată nu i se adresează decât cu „mein Prinz”. Elpenor îi arată fericit darul primit de la “cea pe care cu atâta drag o numeşte mamă”. Se referă la Antiope, principesa acelui ţinut inexistent. Mama adoptivă îi dăruise un arc şi o tolbă plină cu săgeţi; acel arc şi acea tolbă cărora le dăduse mereu târcoale în copilărie. Evadne încearcă să-i explice înalta semnificaţie a darului principesei, în cuvinte care ar fi dat şi unui scriitor (din zilele noastre) bătaie de cap să le găsească, în gura unei guvernante goetheene fiind însă lucrul cel mai firesc cu putinţă. „Mare este arcul şi greu de încordat. Nu reuşeşti încă./ Ich werd ‘ es schon!” răspunde încrezător Elpenor.”Aşa gândeşte şi buna ta mamă. Şi dacă se-ncrede că vei putea cu putere bărbătească să-ncorzi întinsul arc, e pentru că speră, spre ţinte demne săgeţile-ţi să tragă.” Elpenor urmează să părăseacă palatul Antiopei pentru a se întoarce la tatăl său. Presupun că e Lycus, personaj absent în fragmentul realizat. Conversaţia lor pare interminabilă. Cititorul – nu ştiu dacă şi spectatorul – este recompensat totuşi prin nenumăratele perle sapienţiale presărate pe parcurs. „Vreau numaidecât să împlinesc fapte de seamă” exclamă la un moment dat Elpenor, anticipând parcă ipostaza sa din “Visul” poetului clujean. „So will ich eilen rühmliches zu tun !” declarase alteul său romantic. Vor face apoi o scurtă „rememorare de despărţire”. Evadne şi Elpenor. Îşi vor aminti de lungile seri invernale, petrecute în faţa focului. Evadne îi povestea despre eroii timpurilor de demult. „O, de-aş fi cel despre care vorbeşte” gândea Elpenor – o nouă anticipare. În scena următoare  conversaţia lui continuă având-o ca parteneră pe Antiope, mama adoptivă. Şi e mult mai lungă, dar şi mai substanţială. Aflăm o sumedenie de lucruri importante pentru desfăşurarea ulterioară – niciodată scrisă, deci virtuală – a piesei. Aflăm de pildă împrejurările adoptării lui Elpenor. Ne întoarcem prin povestire în tinereţea Antiopei. Avusese un băiat doar cu puţin mai în vârstă decât Elpenor. Prăbuşită în adâncă suferinţă după pierderea soţului căzut în luptă, se hotăreşte la sfaturile şi insistenţele mamei s-o viziteze, cu băiatul. (Goethe refuză să-i pronunţe numele, cunoscând desigur regula care spune că nu trebuie să pomeneşti într-o piesă personaje care nu apar pe scenă.) În timpul călătoriei cad într-o ambuscadă şi vor fi aproape toţi măcelăriţi de tâlhari. Fiul îi este smuls din mână. Nu aflăm dacă a murit. Într-o scenă ulterioară regina îşi exprimă totuşi un gând de speranţă. Rămasă şi văduvă şi fără copil, viaţa nu o mai interesează, deşi e foarte curtată. Printre pretendenţi e şi Lycus. Antiope îi mărturiseşte lui Elpenor fără nici o reţinere că nu l-a iubit nicicând pe tatăl lui, dar i-a apreciat întotdeauna înţelepciunea. Cu ocazia vizitelor ei la Lycus îl descoperă pe Elpenor. După cum ne este descris pare să fi fost farmecul copilăriei în persoană. Cu greu, dar reuşeşte totuşi să-l convingă pe tată să-i lase spre creştere copilul. Nu reiese de niciunde, dar se poate presupune că, dintr-un motiv sau altul, El-penor îşi pierduse mama. Spre sfârşitul întrevederii lor de despărţire, Antiope îi cere printr-un discurs înfocat să jure că îi va urmări pe ucigaşii fiului ei până la capătul deşertului şi-n cele mai ascunse cotloane ale pământului, dar nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii lor, copii şi nepoţii lor, pentru a stinge sămânţa lor stricată; răzbunând astfel suferinţa ei de-o viaţă. Elpenor e puţin şocat de această dezvăluire a urii în sufletul fiinţei dragi, protectoare. „Liberă a fost inima mea de ură până acum....Tu aprinzi în mine un foc ce nu l-am cunoscut.” Îi promite totul în faţa altarului. Urmează o scenă reconfortantă prin scurtimea ei – în sfârşit se şi întâmplă ceva pe scenă, nu numai se vorbeşte. Antiope se retrage pentru câteva momente într-o anume incintă a palatului unde va efectua un ritual de purificare; apoi venind lângă Elpenor îi mulţumeşte că i-a luat cumplita povară a urii. Şi-aici dialogul abundă de sentenţe: „...doch überwiegt das Leben alles wenn die Liebe in seiner Schale liegt.” Sau “ să suferim durerile viitorului în viitor, fericire să-ţi fie noua zi din viaţă.

Al doilea act debutează prin monologul unui personaj ce poartă amprenta marilor trădători şi intriganţi shakespearieni. E poate ceva mai confuz, mai nehotărât, mai împiedicat, cum s-ar zice pe la noi.. Ne dă de înţeles c-ar şti ceva despre crima aceea de demult. După întâlnirea cu Elpenor, Polymetis, trimisul tatălui său, îşi contină firul gândului într-un al doilea monolog, de data aceasta  formulând mai limpede intriga dramei: se pare că  însuşi Lycus,  tatăl lui Elpenor a fost implicat în uciderea fiului Antiopei. Altceva nu mai putem afla despre Elpenor.

Motivul pentru care am relatat întregul conţinut al fragmentului de dramă scris de Goethe n-a fost unul literar. Ci faptul de viaţă. Surprinzătoarea asemănare a conţinutului cu biografia lui Elpenor. Scăzând elementele dramatizării romantice, moartea în luptă a soţului, uciderea fiului, intrigile lui Polymetis şi ale lui Lycus toate celelalte, cu transformarea prozaică de rigoare, se potrivesc în chip de-a dreptul înspăimântător cu cele trăite de poet în copilăria sa. Rămăsese orfan de mamă la vârsta de doi ani. Peste câţiva ani tatăl, mereu pe drumuri din cauza serviciului, îi încredinţează creşterea unei foarte bune prietene. Aceasta îşi pierduse soţul şi copilul de  trei ani într-un accident rutier, ea fiind la volan. Nu s-a căsătorit cu tatăl poetului, deşi poate că depăşiseră, uneori, în puţinele ocazii când era acasă, stadiul unei prietenii. Îşi păstraseră amândoi locuinţele, altminteri nu foarte departe una de alta, undeva în cartierul Grigorescu. Elpenor locuise mai tot timpul la ea. Abia într-un târziu, la vârsta adolescenţei se mută în locuinţa tatălui, dar revine de multe ori la mama adoptivă. Vorba vine, de fapt nu legalisaseră niciodată acest raport. Prea multe detalii despre viaţa lui n-am reuşit să aflu nici de la el nici de la alţii. Ajutorul celor din urmă îl solicitasem desigur după moartea lui. Dar încercarea mea de interpretare a vieţii şi morţii lui Elpenor se bazează în primul rând pe acel poem citit atunci, la Budapesta. Citit o singură dată. Da! Din păcate am uitat manuscrisul în camera de hotel. Şi după două luni, când s-a produs tragicul eveniment fusese deja prea târziu să-l caut. Până în prezent n-am reuşit să dau, oriunde aş fi întrebat, pe la prietenii lui, de existenţa unui alt exemplar. Cred că fusese singurul şi îl arătase cuiva pentru prima oară atunci. Mie. Acest fapt e o legătură de nedesfăcut.

Dar să mă întorc la Elpenor, la cel din epopee. Ce spune Homer despre el ? Câteva cuvinte; într-un poem de nu mai ştiu câte mii de versuri. E tare zgârcit cu el. Şi ce cuvinte! De loc măgulitoare:

“...Aşa vorbii şi-i înduplecai, dar nici de-aici nu i-am luat pe toţi, că unul dintre ei, tînărul Elpenor, nici prea viteaz, nici prea întreg la minte, ameţit de vin se răznise de ceilalţi, umblând după răcoare, şi adormise pe acoperişul casei. Trezit deodată de larma plecării noastre, uitând unde era, în loc să coboare pe scară, căzu de sus de-şi rupse gâtul, şi sufletul lui coborâ în adâncuri.” Atât! Doar atât? Unde e bogăţia de sentimente? Unde frământarea romantică? Unde luminosul viitor promis de Goethe în proiectul său ? Atât să-i fi fost prescris de destin lui „mein Prinz”?

Cu întrebări debutează şi „Visul lui Elpenor”. Care sunt alternativele vieţii, se întreabă el. Să se consacre faptelor de arme, să se dedice ştiinţelor, sau dragostei unei femei frumoase? Să se consacre mai bine poeziei ? (Sic!) Ar vrea să-şi cunoască soarta. Să afle care îi este menirea în viaţă. La început va întreba Sinele, urmând exemplul lui Socrate. Dar daimonul său, acea voce interioară, nu vrea să-i răspundă. Tace. Pe cine să întrebe?  Cui să i se adreseze? Pe cine să consulte? Oracolul? Care oracol? Cel din Delphi? Dar e foarte departe acum. (Să nu uităm că se află pe insula Circei.) Mai aminteşte câteva oracole – am numărat vreo treizeci – oracolul lui Jupiter din Amon, al lui Mercur din Patras, al lui Serapis, al lui Orfeu şi mai ştiu eu câte altele. Înşiruirile se ţin lanţ pe toată întinderea poemului, dându-i o notă burlescă, derutantă. Nu se poate spune însă dacă e intenţionată. Te trezeşti uneori, când ţi-e lumea mai dragă, atacat din toate părţile de ironie caustică, batjocură, parodie, autoironie şi grotesc. Cred că luase foarte în serios sfatul ce i-l dădusem, cândva pe la începuturile relaţiei noastre, să-l citească pe Rabelais. Şi nu ştiu dacă a făcut bine. Rabelais şi Poezia !? Hm,... Imediat după şirul locurilor geografice ale oracolelor din antichitate, urmează cel al formelor de divinaţie, manteia: chiromanţia, alectriomanţia, piromanţia, ş.a.m.d. După nesfârşite argumentări pro şi contra se decide pentru oneiromanţie. Va întreba visele. Doar avea timp cât voia pentru visare. Din acest moment poemul prezintă sub forma secvenţelor teatrale, ciclul viselor lui Elpenor, reunite în mod generic într-un singur, „mare vis”. Ce-i spune oracolul? Deja prima consultare e o confruntare. I se spune că soarta i-a prescris un rol de erou mediocru, rolul unui personaj episodic, într-o mare epopee a întoarcerii acasă. Nu-i vine să creadă. Visele sunt minciuni! Toate! Şi se dezlănţuie într-un monolog inspirat din cel rostit de Mercutio, despre Mab, regina viselor. Zilele i-au fost otrăvite. Nu şi nu! Nu poate accepta gândul mediocrităţii sale. Se simte înşelat. Cum rămâne cu promisiunea Adolescenţei ? Îi spusese că va deveni “un erou de prim rang”. Adolescenţa apare în vis personificată într-o fată, sau mai mult femeie travestită în fată, costumată în arlechin, petice colorate alternând cu decupaje în haină. E pe jumătate goală. Chicoteşte provocatoare. La reproşurile lui e nepăsătoare. A fost trădat. E un nedreptăţit al sorţii. Dar nu va ceda! E ferm hotărât să lupte împotriva răului. (Ca orice mare erou de tragedie). Ce să facă ? Cui să ceară un sfat ? Va trebuie să urce în Olimp – urcare prezentată de poet ca o excursie la cabana Vlădeasa, practicată de obicei în momentele sale de criză, după cum am reuşit să aflu de la soţia lui. Zeii cei mari nu-l bagă în seamă. Ce să vrea la curtea zeilor un erou mediocru? Singurul la care găseşte ascultare e Momos, măscăriciul lor. (Momos în elină înseamnă dispreţ, glumă, batjocură. Era zeul ironiei, al zeflemelei şi al bârfei. În „Teogonia” lui Hesiod e fiul Nopţii – Erebos.) „Vorba lui e bâzâit de muscă de gunoi, are nas de satir, spinare dublă, faţa acră, căutăturea rea şi mină şi mai rea, ochii mai scîrboşi decât ai unui medic”, ne spune poetul, citând pur şi simplu cuvintele lui Balthasar Gracian din al său „Criticon”. Citatele sufocă de-a dreptul poemul. Momos îl sfătuieşte să îndeplinească şi el, după exemplul lui Heracle, douăsprezece munci. Din când în când apare pe scena poemului Corul; clasicul Cor, comentînd evenimentele, faptele lui Elpenor, sau livrându-ne câte-o lungă tiradă de critică literară în stilul cel mai sec imaginabil. Şi din nou sentenţe, maxime,  interminabile citate. „Vanitatea e sufletul faptelor, e răsuflarea virtuţii. Nu e adiere mai înmiresmată şi mai dătătoare de viaţă decât Faima, care încurajează atât sufletul cât şi trupul. Nici o lucrare nu poate ieşi perfectă fără un dram de vanitate, după cum nici nu poate fi dusă la bun sfârşit fără atenţia aplauzelor.” Astfel şi în chip asemănător comentează Corul dorinţele şi calea aleasă de Elpenor. Trebuie subliniat încă o dată că tot ce se întâmplă, toate evenimentele trăite de erou sunt doar în vis, visare în somn şi visare trează, în acea nesfârşită trândăveală în care au căzut călătorii de când se află pe insula Circei. Visele lui s-ar putea ordona în câteva categorii de bază: unele sunt născute din dorinţele lui: altele dimpotrivă din frustrările lui. Apoi sunt cele născute din teamă. Uneori are chiar viziuni: de pildă îşi vede propria apoteoză – înălţare la cer şi metamorfozarea sa într-o stea, mai bine zis o constelaţie. „Norul stelar Elpenor”, precizează poetul. Visează cucerirea lumii şi triumfuri ameţitoare, doar pentru munci mai simple de genul acelora săvârşite de alţii nu-i vine nici o idee. “Trebuie să cauţi în mit tezaurul de fapte” îl îndeamnă Corul, comentând după aceea cam aşa, în stilul unui istoriograf de teatru: Miturile constituie suma cunoaşterii utile. O existenţă individuală devine şi se menţine pe deplin umană, responsabilă, semnificativă doar în măsura în care se inspiră din acest rezervor de acte deja îndeplinite şi de gânduri deja formulate. Dar ei, Elpenor&Elpenor ar vrea să dea de ceva nou – ca şi călătorul lui Baudelaire. Muncile propuse sunt aberante, un talmeş-balmeş halucinant, o ţesătură burlescă din surse literare şi bulevardiene. Unele munci par inspirate din Guinness-ul recordurilor mondiale. Momos însuşi îl critică şi-şi bate joc de el, uneori foarte dur,. Peste unele părţi, ţin minte că am sărit, la lectură. Adăugând la acest fapt şi uitarea, îmi vine greu acum să fac o descriere amănunţită a „muncilor lui Elpenor”. Face şi o călătorie în cer pe un cal de lemn, nu mai ştiu dacă era calul troian sau cel din „Don Quijote”, sau o compilaţie a celor două motive. „Consiliul Zeilor” îi propune o coborâre în Infern – toate ordinele şi înştiinţările zeilor îi sunt mijlocite de Momos. Se şi întreabă uneori revoltat de ce nu vine la el Hermes. Refuză să coboare la morţi. El visează viaţă eternă, sau măcar o glorie nepieritoare. Dar o voce sâcâitoare, a nu ştie cui, îi repetă în surdină că nu are nici un sens efortul său fiindcă oricum destinul lui e să fie un erou mediocru. Întreabă iar oracolul. Vrea să ştie tot adevărul: a cui este vocea. Mai e şi Umbra Uriaşă ce apare deseori, luându-i lumina. Multe din munci i-au fost zădărnicite. Din cauza Umbrei. Trebuia să bâjbâie prin întuneric. Corul, ce joacă şi rolul oracolului, se eschivează la început, dar el insistă, consecvent ca un adevărat erou. Pentru asta Corul îl laudă şi-l compară cu Oedip, după care îi dezvăluie identitatea vocii: e Ulise, conducătorul lor. Şi Umbra este a lui. Descoperirea e şocantă. Va voi să afle apoi titlul epopei în care vor fi cuprinse faptele lui. Corul i-l spune. “Care sunt cuvintele pecetluitoare ale destinului meu”, întreabă el în conti­nu­are. Le va afla. De-aici evenimentele se precipită. Starea lui a atins pragul nebuniei. Poetul se pare că-l va şi trece. Cum, tocmai Ulise, cel slujit de el ca de un căţel ? Cel în care şi-a pus toate speranţele ? Tocmai el să spună aşa ceva ? Să-l numească nătâng şi fricos, pe el care şi.ar fi dat şi viaţa pentru binele lui. Asta e prea de tot. “E o nedreptate fără precedent în istorie”, crede Elpenor. E un moment crucial în viaţa lui. Nu vrea să-l mai urmeze. Nu vrea să se mai întoarcă acasă. Refuză să joace de-acum încolo rolul de servitor al gloriei lui. Va pune sub semnul întrebării toate valorile reprezentate de Ulise. În fond cine este “ma­rele Ulise”? Un om fără inimă, fără sentimente, incapabil să vadă altceva decît folosul i­mediat al colectivităţii, dar inuman tocmai fiindcă este atât de stăpânit. Nici o ieşire nici o tulburare! Un monstru oribil. “Simbolul Raţiunii!” intervine Corul într-o atitudine deja am­biguă, accentuată tot mai mult în pasajele următoare. El a fost acela care i-a sfătuit pe greci să construiască un cal de lemn şi să nu-i dea lui Aiax armele lui Achile, sau să-l pă­ră­sească pe Filoclet pe o insulă pustie şi câte şi mai câte, fapte, în fond, toate mârşave! Cică in­suflate de raţiune. Magia Raţiunii ? Magia Burgheză! răspunde categoric Elpenor: şi calul troian talismanul ei. Cică are un scop bine precizat, vrea să ne ducă pe toţi acasă!? Dar de ce trebuie să ne întoarcem acasă ? Pentru gloria lui viitoare ? Numai tonţii vor mereu acasă, a­casă, la fusta nevestei şi la capre. El vrea să rămână în lumea cea mare! E însetat de evenimente. Pe insula Circei nu se mai întâmplă de multă vreme ceva demn de a fi cuprins într-o epopee. Aici pare să-l critice chiar pe Homer, autorul nesuferit, care-i consacră doar acele cu­vinte jignitoare. Vrea de-acum să părăsească nu numai insula ci şi băltoaca nenorocită în care se bălăcesc deja de zece ani, Mediterana; Elpenor vrea să iasă în largul Oceanului, să plutească spre Insula Nemuritorilor. “O, de-aş putea ajunge măcar un erou tra­gic”oftează cei doi elpenori. Ticăloasa voce îi replică mereu: “...nici prea viteaz, nici prea în­treg la minte”. Acum ştie! Ulise e arborele care umbreşte faptele lui. E din ce în ce mai convins că trebuie să taie acest arbore. În următorul vis îl vedem sfătuindu-se cu un perso­naj de tragedie, Clitemnestra, răzbunătoarea notorie. Vrea şi el să se răzbune. Pentru toate aş­teptările înşelate. Clitemnestra îi sugerează să se deghizeze în Penelopa şi astfel să iasă în întâmpinarea lui Ulise. Secvenţa e caraghioasă. Elpenor va proceda după sfatul ei dar U­li­se care nici în vis nu-şi dezminte viclenia, dând cu ochii de soaţa sa tocmai pe insula Circei, devine neîncrezător în identitatea ei şi o întreabă simplu “cine eşti?”. Elpenor, surprins de neaşteptata întrebare îi răspunde că e Clitemnestra. Visul se destramă. Sunt aşa de multe încercări de a-l ucide încât nu mai ţin minte cum anume îi reuşete până la urmă. În scena finală îl vedem pe Elpenor în faţa oglinzii ( conştiinţei sale ), asistat de Cor. Sau era într-un labirint de oglinzi ? Nu mai ştiu. E sfâşiat de remuşcări pentru uciderea în vis a lui Ulise. Nu reuşeşte să se disculpe prin argumentul dorinţei de afirmare a valorii individuale separată de aceea a colectivităţii. După cum se vede nu i-a reuşit această separare. Se trezeşte în el simţul răspunderii pentru faptele săvârşite. Desigur toate virtuale, visate. În această stare invocă duhul lui Ulise pentru a-i cere să depună mărturie în favoarea nevinovăţiei sale. Parcă ar avea totuşi o bănuială că nu e totul decât un vis. Transformat pe parcurs într-un coşmar.Atunci aude vocea lui Ulise chemându-şi ortacii pentru a pleca mai departe, spre casă. Răspunde fericit şi sărind în sus aleargă în direcţia vocii care îl cheamă. Astel îşi împlineşte destinul.

I n t e r p r e t a r e a   a u t o r u l u i

Elpenor îşi vede eroul ca pe un nou Prometeu, unul ce dezvăluie lumii adevărata natură a lui Ulise şi  distruge falsul tablou pictat de Homer, orbul. L-a ales pentru împlinirea propriului proces de individuaţie: desprinderea din turma ce paşte la umbra marelui erou. Cred c-ar fi putut ajunge un erou tragic dacă reuşea să distingă visul de realitate. Aşa rămâne unul tragi-comic, sau nici măcar atât. Datorită asumării identităţii cu eroul s-ar putea acorda poetului aceeaşi caracterizare. Dar numai la o privire superficială.

Faptul că a săvârşit o greşeală este evident – şi-aici nu mă refer la sinucidere ca păcat din punctul de vedere creştin. O parte substanţială a greşelii e ambiţia, cel puţin absurdă, de-a schimba destinul unui personaj literar, dispărut din opera literară înainte de-a fi reuşit cu adevărat să apară. Elpenor ar vrea să descifreze în acest paradox (al vieţii?) un sens tragic. Un altul decât cel clasic. În mintea lui are loc însă o inversiune, o răsturnare sau o substituire. Binomul în care se produce inversiunea sau substituirea este cel compus din realitate şi virtualitate. Văzut obiectiv Elpenor – sau/şi Elpenor – este nevinovat, subiectiv însă e un criminal. Este exact reversul situaţiei în care se află Oedip, adevăratul erou tragic. El caută adevărul şi-l găseşte în realitate. Dar ce caută Elpenor? Poate „ieşirea” dintr-o realitate, în care omul e considerat de om o construcţie eronată, „faulty construction” - după cum scrie filozoful Günther Anders - în locul lui fiind idealizate modernele sale creaţii, aparatele; platonism industrial. Reproducţia, eterna substituire a produselor garantează imortalitatea obiectelor. În faţa ei unicitatea trecătoare a omului nu mai are azi nici o valoare. Nici un obiect nu mai poate acum avea pretenţia de-a fi unic, individual. Aceasta devine valabil treptat şi pentru om. Poetul crede c-ar fi în căutarea sa însăşi, în căutarea Sinelui, dar trăieşte de fapt foarte moderna autotranscendere, îndepărtarea tot mai mare de Sine. În această stare revolta e „naturală”. La fel şi auto-siluirea, masochismul uşor de descifrat în actul obţiunii sale creatoare. Eu cred că visul şi moartea lui Elpenor&Elpenor exprimă tragedia Omului Imposibil, omul zilelor noastre.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate alte interpretări posibile ale acestei întâmplări; să le facă, dacă vor, alţii.