|
în ferestre bate ritmic molozul
în
ferestre bate ritmic molozul, resturile străzilor neumblate.
tropăitul fluturilor vesperali. hlamidele vîntului aruncate în luptă.
toate
aceste vaiete fără adresă curg la întîmplare. hexametrii
de
brumă, coagulatele îndemnuri. prețioasele reumatisme caută
cu
cartea de vizită în mînă. gunoierii adună respirațiile locatarilor,
le pun
în alte guri frigorifice, apoi le sădesc adînc în țărînă.
insectele invadează transparența ferestrei, pămîntul proaspăt
ținut
între dinți. apoi se descompun la ore fixe. din burta lor ies
alte
insecte ce ronțăiesc pervazul zilei. silueta unei mîini împinge
ușa
peste hohotele lor de aripi. peste muzica aceea de sînge și
pămînt
crescută în urechi. peste trupurile fără aripi ce aleargă
încoace, încolo. în ferestre bate ritmic molozul, straniile meduze.
scrîșnetul privirilor. în spatele cărora demult nu se mai află nimic.
umbra ce mă naște, sugrumîndu-mă
din
masă încep să crească crengi moi. întinse de mîini nevăzute.
de
dincolo pomi nevăzuți le cheamă înapoi. să pună frîul pe
vapori, lanțul pe mîinile lor de seve. să dea îndărăt restul seminței.
salutul de onoare preafericitelor ospicii. pătratul zilei săpat în
pătratul nopții. din masă cresc crengi cu degete gata să întoarcă
pagina. încerc să le contrapun diferite cuvinte din memorie. să
invoc
golul sărbătoresc uitat de ele între rînduri. (există un loc în
poem
în care se poate muri boierește pe cheltuiala autorului.
plus
senzațiile de îmbarcare în umflătura de dincolo. plus
cheltuielile cu lamentația, surîsul batjocoritor. există un loc în
poem
ca o groapă de var întinsă pe cortex, pe limbă). să bei
vinul
nopții, cu spuma alb-incandescentă. cu gura pustie a unui
retor
însetat. să simți cum te cuprinde umezeala pămîntului, cu
rădăcinile prin care adîncul te pipăie. să simți cum ploaia de
zgură
și scrum obosește o clipă deasupra ta. din masă iese
o mînă
ce scrie cu muțenii cărora le cresc sălbatic frunzele. pe
masa
adormită dintr-o dată vinul a început să vorbească singur.
din
mîna somnambulă iese o umbră ce mă naște, sugrumîndu-mă.
toamna ce putrezește în orice poem
gheare
de toamnă muribundă, în care abia dacă mai palpită
medievale tresăriri. mormîntul ce crește sub piele e chiar stropul
de
viață. patrupedul care ne linge din cînd în cînd sîngele obosit.
rugina
serii acoperă orice adiere. cum să privești prin ochiul
acestei toamne mioape. cum să numești abundența acestei obeze
închipuiri. nopțile ce ne abandonează în brațele amputate ale
oftaturilor, în deșertul apropierilor stacojii. umăr lîngă umăr, iar
îmbrăcăm absențele pînă la os. tragem grăbiți giulgiul umbrelor
care
ne nasc la fiecare capăt de pod. umăr lîngă umăr, la fiecare
adiere
mecanică, rătăcim în rînjetul mirării. privirile mototolite
le
aruncăm la primul coș. sub pleoape, zvîcnetul de granit ne
adună
armonic la piepturi funebre. toamna de păcură. toamna
întinsă ca o smoală pe creiere. toamna ce putrezește în orice poem.
toamna
în care poemul neauzit, nevăzut, nescris, de atîta moarte învie.
căzuți într-o carie de meduză
victimă a acestor rînjete portocalii. solzii orelor tîrzii creșteau pe
șira
spinării. ieșeau la vedere prin vaselina amiezii. prin branhiile
de
omidă. prin tot acest mecanism de produs gol după gol.
doamne, cum mai izbutești în neputințele noastre, în încordarea în
care
îți invocăm carnala absență. amintește-ne regulile
tăcerii, prăpastia ei victorioasă. aruncă-ne iară în grădinile tale
capilare. acolo unde golul dă în preaplin. eram tot mai căzuți.
navigam prin scorburile somnului. prin cocoașa sufletului se
perindă zvelte năluci. se înalță pînă în tavanul oglinzii. noi, în
acest
timp, ne naștem în tot mai fragede bătrîneți. crescute într-o
palmă
umedă. crescute într-o palmă uscată. stăm tot mai căzuți,
ca
într-o carie de meduză. răpuși, între flamurile extazului.
prezențe îmbrăcate pe dos
tulpinile apei cresc în locul din care tocmai am plecat. în somn,
trec
strada aceluiași punct. aceeași linie a imaginilor suprapuse.
cocoșul de tablă cîntă la trompetele ierihonului. aceste biete
prezențe sporesc și mai mult însingurarea. umplu pînă la refuz
paharul orașului gelatinos. aș fi vrut și eu să fiu în povestea de
amor a
primei inexistențe. să-i umplu măcar cu un zgomot
încordarea, prezența, nebunia. tensiunea dintre cele două treceri
nerostite, fără început și fără sfîrșit. o mișcare mai sigură le-ar fixa
mai
bine pe trupurile altor absențe. le-ar dezvălui farmecul desuet
al
altor și altor neînceputuri. cu nume cărnoase de viață și moarte.
numai
bune de pronunții tîrzii. pomenind cu disperare numele și
locul
în care se poate muri la infinit. doar atît, pînă la urmă:
realități transparente, cu prezențele lor îmbrăcate pe dos.
tăcerea pe care nu o putem pronunța
vreascuri arse la marginea pămîntie a beznei. cu rădăcinile căzute
în
brațele dimineții. acolo, în pacea dulce a descompunerii,
liniștea ne urmează pas cu pas. ne pune pe malul de safran ce
curge
în bătaia vîntului. vertijul silabisit pe toate fețele. noi
creștem parcă mai înalți din șanțurile memoriei. din trupul
nostru
răsar fructe de abanos. creștem pînă în tavanul de
humă,
pînă în pardoseala de ceață. creștem din adînc în adînc,
cu
uscăciunea priveliștilor pe față. trecem senini prim vămile
de
smirnă și fum. n-am ajuns bine în forturile curgătoare.
acolo
unde gurile sălbăticite nu mai pot să spună nimic. am bătut
în
lichide uși. am smucit clanțele de pămînt. (așadar: din
moarte
pe moarte ne naștem, mai tăcuți, mai absenți. mai
legați
de trecutul de mîine, mai legați de viitorul de ieri. mai
legați
de tăcerea pe care toată viața pronunța n-o putem).
cearcănele zidurilor
silueta aceea tot creștea prin bălăriile memoriei. printre
icnetele amăgirii. tot arătîndu-i organele noastre cardinale.
silueta să nu mai apuce să se strecoare în noi. să nu ne
locuiască în mod clandestin. umbra a cărei rugină ne ajunge
din
urmă. a cărei pereți se învelesc în pielea noastră. a căror
ogive
ne împing absența în piept. casa ce nu mai vrea
să ne
locuiască singură. șoaptele ei tot așteaptă la mal cu
ochii
larg închiși. casa ce crește cu fiecare susur strivit pe
cearcănele zidurilor. în suspinul ei nu mai locuiește nimeni. în
venele
ei bat cearcănele altor umbre de case pustii. (în cuvinte
realitatea scurmă cu unghii de carii, cu unghii de mort. noaptea
sosește în oraș pe catalige. noaptea cu cearcăne lipite de os). |
