Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Epistola a douăsprezecea către Alexandros

Îţi scriu, iubite Alexandros, epistola aceasta, de început

De an, cu uşurinţa gîndului cel bun ce zboară iute

Spre tine şi ai tăi. Pe vechiul an îl petrecurăm bine.

În casă nouă ne găsi cel nou. Iar între ani

Îmi fură oaspeţi prietenii ştiuţi: Ion, Miron şi

Verii Alexandros şi Vergilamentes ce-ţi sînt la fel

şi ţie. Băurăm vinuri crude şi-aromate, gălbui ca paiul,

Mirosind a busuioc, tămîie, sau roşii ca bujorul

Şi-o băutură de mine distilată din prune şi din pere

Fermentate stînd lîngă foc cu vajnicii munteni

Ce-s în stare să lupte cu ursul, dar şi să povestească,

Noaptea-n lung,  întîmplări grozave şi despre arătări.

Mîncarăm, iară, felurite cărnuri străvezii, curcan

Şi păstrăv prins cu mîna din Rîul Crăiesei,

Brînză veche de capră, măsline, nuci şi poame stafidite.

Afară, la cuptor, ne întrecurăm noi, bărbaţii 

Să coacem purcelul de lapte şi pricepuţi se arătară

Vergilamentes şi Ion la pus arome, stropit cu băutură,

Alexandros la potrivit căldura în cuptor, Miron

Îi puse mărul în gura descleştată şi-i dete nume cinic.

Cu soarele-mpreună, la dans şi cîntece şi veselie, trecurăm

În anul nou două mii patru de la Cristos încoace.

Cu atăt mai mare ne fu bucuria, iubite Alexandros,

Cînd lauri primii din partea Urbei şi ridicat

Am fost în Varadinum Felix să fiu văzut

De toţi aceia ce de vază sînt şi de alţii

Ce m-ar fi vrut mai degrabă pierdut.

Mirarea mi-a fost mare atunci, doar ştii şi tu

Că nu-s un premiant, nici academic, iar ode-a scrie

Nu ştiu şi nici n-aş vrea. Lîngă mine daimonul

Îmbătrînit, mehenghi cînd nu-i înceţoşat ori înţelept,

Cu păr vîlvoi atunci cînd strigă-n adunare

Şi-njură şi rîde apăsat, nicicînd cu petale

De trandafir pe buze ori alintînd amantele din trib.

Apoi, cum ţi-am mai scris, le-am tras şi eu mai multora

De sub şezut pernele cele moi ce arată rangul şi

S-a văzut că-s fătălăi deşi se lăudau cu mari izbînzi virile.

Înverşunare arăta şi temeri greu muncite Kakonos

Ce în piaţa pentru lucruri vechi striga suit pe masa

Unde vinde s-audă văduvele şi săracii. Nimic

Nu-nţelegeau aceia. Ei cumpără haine purtate

Rămase de la morţi, furate, sau date de nevoie.

Nimic nu-nţelegeau. Se îndoia el însuşi, chiar de spate,

Gata să tacă speriat, cînd unul din mulţime-l lămuri

Cu mare veselie: „Dar nu eşti tu acela zugrăvit

Ci e Kakonos însuşi privindu-te-n oglindă sau fîntînă.”

A fost, apoi, urmat de Proletcultus, rătăcitor, de data asta,

Într-o hală cu scule vechi, de strînsură, strigînd şi el

Şi fugind de teama ecoului ce se-ntorcea-mpotrivă-i.

Ca ei mai sînt şi alţii. Îmi spune Miron, într-o zi

(La el multe ajung dintre cele ce sînt pe dedesubt)

Că prea mulţi se văd în ale mele jocuri pe nisip

Înfăţişaţi chiar dacă eu n-am vrut  şi voi păţi

Ca anticul ce desena triunghiuri nevinovate.

Nevinovate ale lui, dar ale mele nu fără de venin.

O boală e aceasta, iubite Alexandros, şi naţia-i bolnavă

Cînd crede-a pipăi ce-i vis şi basm şi nouă ficţiune.

Aşa va fi încoronat şi dictatorul nou şi toate

Se vor tot grăbi pe Apa Sîmbetei spre Pont

Să prindă sărbătoarea unde toţi mănîncă

Şi beau desfăcînd cingătoarea.

Ce pot să-ţi spun eu, altfel, iubite Alexandros,

E că-n pace sîntem, cu toţii, ai mei şi cei aproape.

Bătrînii tot mai multe îşi aduc aminte. Copiii

Tot mai multe uită. Iar noi mai multe întrebări

Ne punem, cu ştiutul răspuns.

Să-ţi spun, mai departe, cum epistola ta

După mari piedici ajunse. Omul de astăzi

Are două minţi: una aici, care mai mult încurcă,

Şi pierde şi-mpînzeşte cu paraziţi cuvîntul trimis

Şi-l rupe în bucăţi de nici în Babilon nu fu

Zarvă mai mare şi semne mai amestecate.

Să scriem pentru prieteni, zici, şi-ţi dau şi eu crezare

De n-ar fi ipocrit lectorul, căci el ce treabă are?

Rătăceşte în Provincia cucerită, sau în grădina academică,

Se-ntoarce devreme acasă, la femeia doctă şi energică,

Îi plimbă cîinii de rasă, pentru că războiul pentru Grec

Nu mai e datorie şi nici vitejia o virtute

Ci sînt meserie şi servitute, iar scrisul şi cititul

Nu mai sînt lucrări de zeu inspirate,

Ci fotografii mişcate de zîne deşănţate

Care se cred bărbaţi pînă le pui mîna între picioare

Şi strîngi puţin, să placă şi să doară.

Aşa stînd lucrurile, iubite Alexandros, mă voi

Închide-o vreme într-o casă mai veche, dar nu părăsită,

Iar dacă nu voi putea scrie rondeluri sau sonete

Aşa cum cere Arta Poetică, mă gîndesc să mă dedau la politică,

Pentru că ea nu-ţi cere doară decît puţină mimică.