Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Stelian Vasilescu

Deşi anunţată de multele şi îndelungatele lui suferinţe, despărţirea de Stelian Vasilescu este greu de acceptat de numeroşii săi prieteni, de toţi cei obişnuiţi să-l ştie prezent şi implicat în mai toate evenimentele culturale locale, şi nu numai locale. Teleormăneanul acesta naturalizat bihorean şi-a iubit locurile de adopţie cum puţini au fost în stare să o facă. Îl întâlneai peste tot unde se întâmpla ceva cu implicaţii culturale, măcar ca spectator, dacă nu chiar ca organizator. În acelaşi timp, bătea ţara în lung şi-n lat pentru a fi de faţă la tot felul de festivaluri — teatrale, folclorice, de poezie etc. — devenind un fel de ambasador al Bihorului la toate asemenea reuniuni. Figura sa donquijotescă atrăgea atenţia şi era reţinută peste tot încât, călcându-i pe urme şi spunând de unde vii sau unde lucrezi, erai imediat chestionat: „A, sunteţi coleg cu Stelian Vasilescu?”, ca apoi să asculţi o întâmplare în care fusese implicat: ba cum a dat peste cap palmaresul unui festival cu premiile dinainte stabilite, ba de o polemică cu vreo autoritate locală ancorată încă în concepţii deja depăşite etc. Infatigabil şi fără astâmpăr, aborda cele mai diverse domenii — critica de teatru (care a rămas domeniul predilect), istorie, etnografie, dramaturgie ş.a. — poate nu întotdeauna cu autoritatea veritabilului specialist, dar, în fiecare caz, cu pasiune surprinzătoare. Titlurile cărţilor sale (că a mai avut şi dorinţa ca tot ce scria să strângă apoi între coperte de carte) stau mărturie: „Nunta în Bihor” (monografie etno-folclorică), „Cred în teatru” (interviuri cu importante personalităţi din lumea teatrului), „Publicişti, precursori ai Marii Uniri (studii şi portrete), piesele de teatru scurt „Bălcescu, sol de pace”, „Iancu, Domnul Moţilor”, „Eminescu la Viena”, apoi „Calvarul Bihorului” (carte-document despre persecuţiile la care au fost supuşi românii bihoreni în perioada decembrie 1918-aprilie 1919), ediţiile din publicistica lui Iosif Vulcan, Teodor Neş, Onisifor Ghibu. Ceea ce îşi dorea să fie lucrarea sa capitală, „Oameni din Bihor, 1940-2000, dicţionar sentimental”, unde îl continuă într-un fel pe Teodor Neş) a rămas neterminată, apărând antum doar primul volum. Controversabilă din multe puncte de vedere, lucrarea are în primul rând meritul de a cataloga toate valorile culturale şi ştiinţifice pe care Bihorul le-a dat în această perioadă.

Întinsă pe durata a peste o jumătate de secol, activitatea lui Stelian Vasilescu are trei etape distincte. prima ar fi cea de redactor la Crişana (1049-1953), poziţie de pe care conducea şi cenaclul literar al oraşului. Cu generozitatea-i recunoscută, ne încuraja să scriem, publicându-ne modestele încercări în pagini de ziar. Făceam parte dintr-o „echipă” cu D.R.Popescu, Mircea Bradu, Gheorghe Grigurcu, Teofil Bălaş, dar mai ales Doina Sălăjan, o voce extrem de promiţătoare a poeziei româneşti, din păcate prea repede ieşită din peisaj. Înaintea noastră se bucuraseră de acelaşi regim Aurel Covaci, Dorin Iancu şi alţii. A doua etapă importantă a fost cea de secretar literar al nou-înfiinţatei secţii române a Teatrului de Stat (1955-1965), marcată de o activitate laborioasă. Era în legătură permanentă cu toţi dramaturgii şi traducătorii importanţi din ţară, ceea ce explică marele număr de premiere absolute realizate pe atunci la Oradea. În fine, etapa Familia (1965-1988) a fost şi cea mai rodnică. Din postul de secretar general de redacţie, a fost cel care a asigurat regularitatea în apariţie şi, în mare măsură, legăturile cu celelalte reviste de profil. În această perioadă şi-a publicat cărţile, a găsit timp să scrie şi la alte reviste, a fost prezent (cum spuneam) la incredibil de multe evenimente culturale din intreaga ţară.

Ne va fi greu să ne obişnuim cu gândul absenţei definitive a lui Stelian Vasilescu, dar avem sumedenie de motive să ne aducem aminte de el tot timpul.

 Dumitru CHIRILĂ