Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Despre eroismul „genuin şi uriaş” al scriitorului român

Într-un text din Încercări de precizie literară (1931), Paul Zarifopol vorbea, făcînd un soi de reverenţă culturală naintea bunului primitivism rusesc, întruchipat — printre alţii — de Dostoievski, despre „un eroism genuin şi uriaş”. Necontaminată politic şi lipsită de complexele comentariului asupra totalitarismul sovietic, sintagma e de discutat. O actualitate perpetuă o urmăreşte şi ne urmăreşte. Sintagma e de comentat mai cu seamă acum, cînd ea pare să se fi transformat într-un soi de „marcă” a scriitorului român. Nu ştiu cum vor fi fiind ruşii – naturali sau prefăcuţi, uriaşi ori pălmaşi ai existenţei —, dar greu găseşti un scriitor român postbelic care, în ceremonia stratificării valorice a literaturii române, să nu fie convins că, orice ar fi făcut, orice ar fi scris, în toate a manifestat pomenitul eroism „genuin şi uriaş”. Citiţi-le interviurile, lecturaţi-le, acolo unde e cazul, cărţile de memorii, urmăriţi-le textele gazetăreşti în care vorbesc despre ei înşişi. În încercarea de a-şi consolida propria valoare (ori de a-şi transforma non-valoarea măcar într-o mediocritate interesantă), scriitorii români vorbesc nu atît despre lupta lor cu propriul spirit, nu povestesc cum s-au luat de guler cu ideile, ci ne vorbesc, invariabil, despre raportul lor cu societatea şi cu politicul. Şi, deşi cu topografii ale subteranelor identice, discursurile celor care au făcut, ori fac, politică, precum şi ale celor care nu se implică (nu s-au implicat), programatic, în treburile cetăţii, scot în evidenţă acelaşi lucru: eroismul scriitorului român.

Puţini oameni de litere de la noi, înainte sau după 1989, s-au bătut, pur şi simplu, cu literatura. Exemplul lui Radu Petrescu, să zicem, devine deja plictisitor ca un turnir scriitoricesc care se termenină, mereu, indecis. Petru Dumitriu modifica în tipografie paginile care nu erau suficient de limpezi pentru cenzura comunistă, ca după zeci de ani, cînd i se republica romanul „Cronică de familie”, să ceară cititorului „să deosebească ce era opera mea de ce era poziţia scîrnavă a asupritorilor. Că era «a lor, nu a mea», am dovedit-o preferînd viaţa de pribeag.” Exemplul tipic de erou socialist programat să ajungă erou al aproximării culturale, nu de alta. dar – neavînd cui pupa mîna în Occident – abia a aşteptat faţa umană a politicii româneşti, întruchipată de Ion Iliescu, pentru a avea pe lîngă cine se gudura ideologic. Cînd şi-a lansat Don Quijote în Est la Oradea, indispus de cîteva întrebări mai tranşante ce-i vizau începuturile publicistice, Octavian Paler, cu o grimasă sacerdotală şi plictisul atoateştiutorului, a rostit o frază care pe mine m-a năucit: „Tinerii de azi nu au voie să-mi judece activitatea din acea perioadă, pentru că n-au trăit-o şi nu ştiu la ce chinuri am fost supuşi cu toţii!” Devenit palid erou al intelighenţiei opozante postdecembriste, Octavian Paler ne lăsa de înţeles că există anotimpuri ale moralei, mai mult, că nu Pirineii ci regimurile politice despart ceea ce este moral de ceea ce nu este moral. Chiar şi o parte a grupului oniric ne-a confirmat că între text şi autor se află o falie imensă. Ce libertate mai mare decît cea a oniricului ţi-ai putea dori? Sau – ţi-ai putea imagina o descătuşare mai mare? Se pare că da, cîtă vreme unii, cu entuziasm, au ales ţări mai civilizate. Ca şi cum ar exista şi o civilizaţie a visului care ţine de geografia supermarketurilor... Alţii ne-au arătat, dimpotrivă, cîte poate îndura visul. Şi unii şi alţii consideră că au dat dovadă de eroism. De orice parte s-ar fi găsit, scriitorul român, tocmai pentru că nu s-a luptat, banal şi singuratic, doar cu pagina albă, visează să facă parte nu atît din istoria literaturii române, cît din mitologia acesteia.

În atmosfera bulversată valoric, brusc nevoită să primească, mai mult, să asimileze şi nerăbdarea juvenilă vulgară, autentică ori acidă, şi minciuna pensionarilor intelectuali, ne-am trezit, fără veste, că totul e pus sub semnul întrebării: biografii, texte, atitudini. Morală şi valoare. Cei care au rezistat tentaţiilor regimului comunist, publicînd puţin sau deloc, se plasează, cînd se autoanalizează, în zona unui eroism al insatisfacţiei culturale dar al mulţumirii că n-au făcut pactul cu diavolul. Alţii sunt eroi ai baletului, ai mersului pe poante printre temele sau cărţile „momentului”. Cei înregimentaţi, intraţi în raţia de partid şi de stat, se cred, la rîndul lor, eroi: fiindcă n-au lăsat literatura română să moară, deoarece au reuşit, cu o „şopîrlă”, să imite libertatea de creaţie. Nici azi lucrurile nu s-au schimbat, deşi reperele sunt cu totul altele. Revizuit, Nichita Stănescu e înjumătăţit iar apoi trimis în recycle bin. Statuia lui Ştefan Aug. Doinaş e ciobită serios, iar Adrian Păunescu se întreabă, cu mirare superioară, „de ce e supărat pe mine domnul Andrei Pleşu?”. Oameni de toată stima o iau razna, iar Dinu Săraru vorbeşte despre Andrei Şerban cu delicateţea somnolenţei unui ţăran care trebuie să se dreagă după lectura de noaptea trecută. Deşi însemnată dintotdeauna de un spirit de gaşcă prăpăstios, n-ai cum să nu reamarci că e îngrozitor de multă singurătate rea în literatura noastră.

O concluzie enervantă: istoria literaturii române postbelice seamănă tot mai mult cu o istorie parţială a CNSAS. E semn de bătrîneţe şi de neputinţă. Dovadă de plictis. De manierism ce nu ţine de creaţie, ci de scrisul cu degetul pe praful depus, în timp, pe tot soiul de dosare. Cred că a venit vremea puştilor sub treizeci de ani. A celor care se tăvălesc în gunoaie sau umblă prin nori; a celor suspecţi de toate maladiile spirituale cu putinţă, ori bolnavi de o seriozitate renascentistă; a acelora care vorbesc ca în dosul Gării de Nord noaptea şi ca în amfiteatrele Sorbonei ziua; a celor născuţi în literatură din carne şi sînge, din dragoste angelică şi transpiraţie păgînă, iar nu din florile uscate furate de pe morminte culturale întreţinute cu bani de la buget, mai mulţi sau mai puţini, în funcţie de regimul aflat la putere.

Cei sub treizeci de ani nu mai au de ce să maimuţărească nici zeii, nici eroii. Chiar dacă e vorba de un eroism „genuin şi uriaş”. Îmbrăcaţi în frac şi desculţi, ei sunt singurii care mai pot salva literatura română din această suvă bîlbîială a recuperărilor şi revizuiri­lor permanente în care s-a afundat pînă la gît, precum un pensionar în apă termală pentru a se trata de reumatism cronic.