Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Provocări

sau calea de a redescoperi timpul prezent

Am socotit, împreună cu iniţiatorii noii serii de saloane bihorene, că reluarea acestora, după mai mulţi ani de întrerupere, nu ar mai trebui să urmeze aceeaşi rută a reuniunilor galante şi panoramice, cu o reprezentativitate formală şi discutabilă. Creatorul de artă, ca destin ales, trăieşte de-a lungul unei vieţi într-o ecuaţie, a cărei rezolvare îi motivează existenţa. Această trăire interogativă trebuie să palpite în fiecare demers al artistului, să-i identifice parcursul istoric şi să-i lămurească ţintele estetice.

De aceea, am recurs la o miză comună, în jurul căreia să se poată ţese un discurs plastic coerent, în pofida amalgamului de tendinţe şi opţiuni stilistice care colorează de regulă ambianţa unui salon colectiv. Clădit, însă, în jurul unei idei, al unui concept, profilul unei obşti artistice poate dobândi la un moment dat personalitate şi forţă de convingere. Aşa au apărut „Provocările” orădenilor în acest salon de toamnă 2003 – o formă de reconsiderare, lucidă şi polemică, prin multifocala lentilă a actualităţii şi a sensibilităţii contemporane. O abordare deschisă, bipolară a ceea ce este lumea de azi, aşa cum o percepe artistul – concretă, obiectivă, nostalgică, descriptivă, evocatoare, sensibilă – şi cea de dincolo de aparenţe, proiecţia ei lăuntrică, convulsivă, radicală, dezidilizată, discontinuă şi mereu surprinzătoare prin gesturile ei sfidătoare.

Ambele segmente gravitează în jurul noţiunii de „real”. Pe o direcţie se situează suma orientărilor stilistice statornice în prospectarea universului real, cu mijloacele ce-i sunt specifice potrivit unei îndelung exersate tradiţii (pictorii dovedindu-se cei mai conservatori în acest sens). Cu toate că sunt lesne sesizabile şi unele abateri de la normele consacrate, datorită strădaniilor de adecvare a discursului plastic al artistului la fluctuaţiile modelului de perceptibilitate vizuală al omului contemporan şi a influenţelor inerente exercitate de noile tehnologii şi mijloace de expresie plastică şi comunicaţională, ce induc în conştiinţa privitorului o nouă şi mereu în schimbare filozofie a imaginii. Tocmai de aceea, ceea ce ar sugera o inconstanţă în formularea conceptului propus: „Realismul discutabil”, nu-i decât consemnarea unei flexibilităţi faţă de unele simptome stilistice actuale, generate de multitudinea de răspunsuri convergente, dar marcate semnificativ de notele particularizante, subiective prin excelenţă prin poetica lor aleatorie şi într-o bună măsură mimetică, chiar ostentativă, ce-i sporeşte savoarea polemică. Suportul de credibilitate al acestor căutări, ce acoperă registre stilistice foarte variate, de la impresionism şi postimpresionism la suprarealism sau hiperrealism şi de la note ce evocă tensiunile constructiviste ori expresioniste la cele de tip fauve ori onirice, îl conferă incontestabil profesionalismul protagoniştilor. O asemenea stare de „aşezare în model” inspiră lucrările semnate de S. Dascaliuc, Gheorghe Aursulesei, Alina Pinta, Paina Dumitru (în superb modelata „Prescură”), Miklos Ioan („Motive”), compoziţiile savant colorate pe hârtie manuală ale lui Jakobovits Miklos, solidul eseu peisagistic desfăşurat de Gheorghe Gherman, forma de oţel inoxidabil descriind difuz în spaţiu un posibil ecou brâncuşian (Poganyi?) a lui Cornel Durgheu, histrionica erupţie de culoare într-o compoziţie cu multe libertăţi de interpretare a formei, ce rămâne un reper lizibil în ciuda detaşării post-moderne afişate de Ovidiu Budureanu în „Pierrot” şi, fireşte, lecţia de echilibru compoziţional şi de materialităţi coagulate în eleganţa simplă a unor forme familiare în „statica” maestrului Aurel Pop.

După cum se poate observa, opţiunile plastice enumerate mai sus nu justifică îndestulător compartimentarea severă şi exclusivistă a parcursului expoziţional. Ele sunt pur şi simplu absorbite de runoarea intempestivă a celorlalte voci, care se exprimă nu o dată cu o vehemenţă a sincerităţii, ce surprinde şi captivează tot ceea ce este în jur. Dar nu cu pornirea anihilantă a conchistadorilor, ci cu iscusinţa scribilor mânuitori de limbaje alese şi nemaiauzite, ştiutori sau doar scornitori de rare şi imprevizibile universuri de semne şi coduri plastice, în sintaxe ce sfidează adesea sărmana noastră zestre culturală, povestindu-ne fascinant despre o lume ce se face sub ochii tuturor. Decalajele faţă de ceilalţi, rămaşi încă prizonierii vechilor idealuri şi năzuinţe, nu sunt decât o proiecţie a feţei nevăzute a timpului prezent! În ce unghi ne situăm faţă de evenimente şi realităţi, cum se disting imaginile şi mesajele pe care le primim? Iată ce determină o proliferare fără precedent a unicităţii vocilor, o exacerbare a eului voluntar, ingenios şi orgolios. O nouă tipologie artistică s-a născut de câteva zeci de ani şi realitatea şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Chiar dacă retorica ei ne intrigă uneori, mai mult decât să ne incite! Dar ea există şi în faţa datului istoric nu avem decât a privi cu înţelegere şi luciditate analitică. Este, în fond, un alt mod de a ne privi pe noi înşine în aceste oglinzi care ni se oferă. Şi nu cu o privire rece, distantă, dispreţuitoare, ci cu una sensibilă şi desluşitoare. Pragmatismul şi teatralismul noilor tendinţe nu trebuie să ne descumpănească, ci numai să ne provoace la un alt gen de dialog vizual. El se bazează pe interactivarea martorului privitor, îl introduce în întrebare, îl împinge spre răspunsuri proprii şi pe căi necercetate. Este spectacolul artei ca aventură continuă. Este inteligenţa creativă sfidătoare în căutare de noi coerenţe într-o lume bântuită de tensiuni alienante, de rătăcire şi de graba consumatorului de prefabricate şi de efemeride desfătătoare… Răspunsurile artistului, ale celor conştienţi de fatalitatea acestor universuri artificiale şi privative în care ne cantonăm, sunt forme de adecvare la acest nou flux de sensibilitate, care s-a coagulat şi care îşi cere dreptul la existenţă şi recunoaştere în Cetate. Chiar şi pe termen scurt, căci balanţa valorilor discerne totul la o scară ce depăşeşte limitele noastre biologice.

„Sfidarea realului” sau, mai exact spus, realitatea sfidată nu vrea să indice nepărat existenţa unor generaţii sau a unor exponenţi ai noilor tendinţe, ce construiesc o meta-realitate, în opozanţă, dacă nu chiar în conflict, cu cea a aparenţelor cognitive. Mai curând, arta lor se recomandă ca o nouă stare de spirit, ca formă alternativă la convenţionalitatea formelor, de care ne lăsăm prea uşor invadaţi. Liberalizarea şi democratizarea tuturor structurilor şi relaţiilor care reprezintă universul palpabil, confortabil şi imuabil al imagismului tradiţional, moştenit reflex prin secole de educaţie lineară şi formală, este în ordine fenomenologică gestul contestatar princeps, factorul de iniţiere al unui proces de destructurare şi reconcepţie practic infinit. Arta, ca demers creativ şi artefactul, ca produs al nevoii de repopulare a acestui cuprins vidat de recuzita şi imaginile anterioare, sunt componente foarte active ale noii mentalităţi poetice, a aptitudinii de „a face”, a „plămădi” noi universuri a omului contemporan. Dincolo de manifestările aberante, de mimarea smintită a instinctului inventiv al omului, găsim temeiuri ale unor gramatici perfect coerente şi plauzibile, în construcţii ce-şi refuză improvizaţia şi care sunt repere valide în noul labirint de idealuri şi năluciri, cu care omul modern îşi articulează un nou panteon. Contemplarea pasivă şi incantatorie este înlocuită cu gestul radical şi încorporant al tuturor martorilor şi actorilor la acest act deschis al creaţiei artistice. Artistul îşi atrage voit complicitatea activă a privitorului. Astfel se provoacă spectacolul, formele se metamorfozează continuu în căutare de identităţi pluriforme şi neaşteptate. Este o provocare iscată de proiecţia interioară – până în bolgiile subconştientului artistului, ca şi ale martorului-privitor-actor – a unei lumi aflate în plin proces de disoluţie şi tensiuni resurecţionale. Lucrările de pictură-obiect sau sculpto-picturi (este un timp al „genurilor de gra­niţă” şi al aliajelor paradoxale) realizate într-o fascinantă poetică compoziţională de Aurel Roşu şi Aurel Dumitru, ca şi hieraticele arhitecturi/ simboluri de o plasticitate rafinată închipuite, pe fondul unor atavisme culturale indestructibile, dar desluşite în cheia modernă, de Onisim Colta, ca şi hieratica compoziţie ceramică „Scriere” a Danei Bulzan, ori causticul imagism de simboluri ale efemerului din instalaţia lui Dorel Găină, un maestru nedesminţit al genului la scară naţională, sunt tot atâtea pledoarii pentru tehnici şi modalităţi coerente de înnoire a limbajului şi formelor de comunicare artistică.

În ordinea mai aplicată a tendinţelor novatoare, deşi termenul nu este prea fericit găsit, se află contribuţiile la acest Salon de artă semnate de Gina Hora, „Tripticul de mare”, U.Kerekes Gyöngyi, „Grădini spirituale” respiraţia epică şi hiperbolică al lui Aurel Ioan Mureşan, ca şi spectaculoasele module picturale – „Zbor întrerupt” şi „Domnul săbiilor” – aparţinând Ioanei Onuţan şi lui Galutz Romocean. Artele ambientale se află într-o meritorie expansiune de energii şi performanţe creative, în ciuda costurilor mari pe care le incumbă. Dar semnul cel mai încurajator al actualului Salon îl dau tinerii, de la Durgheu Serena şi Radu Pământ (cu o lucrare subtil controlată compoziţional şi cromatic), la Doina Tătar, Radu Şuşman, Dorin Damaschin şi deja înveterata în tinereţe creativă şi spiritual Vioara Bara! De altfel, majoritatea participărilor la Salon vădesc o sensibilă aplecare către abordările mai liberale şi mai pregnant marcate prin prospeţimea şi individualizarea elementelor specifice de limbaj, ca şi prin construcţia imagistică îndrăzneaţă. O sfidare nu a motivului real, cât a locului comun şi a compromisului estetic.

Or, în tocmai aceasta constă reuşita acestei ediţii a Salonului de Artă orădean, prin capacitatea de răspuns a fiecărui participant la marile şi permanentele provocări ale Prezentului.