Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Aniversări şi comemorări: Wolf, Berlioz, Schubert

Trei dintre concertele primei părţi a stagiunii simfonice 2003 – 2004 a Filarmonicii de Stat din Oradea se disting prin elementul comun al programării unor autori aniversaţi sau comemoraţi pe parcursul anului trecut. Centenarul trecerii în nefiinţă a lui Hugo Wolf, cele două secole împlinite de la venirea pe lume a lui Hector Berlioz şi cei 175 de ani de la moartea lui Franz Schubert au prilejuit includerea în respectivele concerte, ca gest evocator elementar, a câte unei lucrări mai mult sau mai puţin reprezentative a acestor autori.

Concertul din 13 noiembrie, dirijat de Pierre Dominique Ponelle (Germania) şi avându-l ca solist pe tânărul violonist Ştefan Horváth, a stat sub semnul comemorării a 100 de ani de la moartea compozitorului austriac Hugo Wolf (1860 – 1903), inclusiv pentru faptul că lucrările acestuia sunt rarisime în programele simfonice de la noi. În prima parte a concertului s-au interpretat poemul simfonic „Finlandia” op. 26 şi Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră op. 47 de Jean Sibelius, singurul compozitor finlandez cu recunoaştere internaţională (destul de discutată de către unii muzicologi), căruia statul îi acordase de la vârsta de 30 de ani o rentă viageră ca să se poată dedica în întregime compoziţiei.

Soarta lui Hugo Wolf fusese însă, după cum se ştie, radical diferită comparativ cu tradiţionalistul şi „oficialul” Sibelius. Povestea lui Wolf e una din cele mai uimitoare şi mai tragice din istoria muzicii. După ce a studiat doar doi ani la Conservatorul din Viena, de la vârsta de 17 ani el a fost practic un autodidact. Mânat şi de nevoia unui loc de muncă, s-a făcut curând cunoscut în calitate de cronicar muzical în presa vieneză, enervând mai ales „partidul” tradiţionalist al lui Hanslick şi Brahms, inclusiv prin vehemenţa cu care promova curentele mai „moderne”, gen Wagner – Liszt. Cariera de compozitor a lui Wolf a fost marcată de multe eşecuri, mai ales cel al operei comice „Corregidorul”, în care el îşi pusese mari speranţe. Chiar şi revoluţionarele lieduri au generat doar o stimă rezervată. Toate aceste tensiuni, coroborate cu intensitatea caracterului său de rebel şi cu sensibilitatea inerentă (şi mai mult sau mai puţin manifestă) la oricare artist, s-au precipitat într-o boală psihică din care i s-a tras moartea.

Puţinele compoziţii orchestrale ale lui Wolf sunt considerate ca fiind în umbra creaţiei sale vocale. Locul în istoria muzicii i l-au asigurat în primul rând liedurile, cărora le-a „dinamitat” forma, inclusiv prin punerea textului pe primul plan. Poemul simfonic „Penthesileea” (1883), cântat acum în premieră la Oradea, ilustrează drama cu acelaşi titlu a lui Heinrich von Kleist, „scenariul” constituindu-l un episod colateral al războiului troian, şi anume „drama pasională” a reginei amazoanelor şi a eroului Ahile. Bineînţeles, această primă audiţie orădeană a fost aplaudată, aşa cum se petrece în toate concertele noastre, dar la Viena lucrarea fusese batjocorită la repetiţie chiar de către orchestra care trebuia s-o cânte pentru prima dată. Muzica, uşor redundantă, se resimte pe alocuri de sonorităţile walkyriilor din operele mai vârstnicului contemporan Wagner, idolul nepăsător al lui Wolf.

Concertul din 4 decembrie a oferit un program mai unitar datorită lumii emoţionale asemănătoare a celor trei autori: Musorgski, Prokofiev şi Berlioz. La pupitru s-a aflat cunoscutul Petre Sbârcea, partea solistică fiind susţinută de Gernot Daniel Hanschke (Germania). Centrul de greutate al programului a fost Simfonia fantastică „Episod din viaţa unui artist” op. 14 (1830) de Hector Berlioz (1803 – 1869).

Un alt „rebel”, de data aceasta al începutului romantismului, Berlioz este o personalitate complexă, contradictorie şi fascinantă, atât la nivel artistic, cât şi uman. De multe ori genial în intenţii şi câteodată grăbit în realizare, el a fost unul din acei „nebuni” care au deschis un curs proaspăt muzicii, în toate laturile pe care le-a abordat: creaţie, dirijat, cronici muzicale. Se poate afirma fără teamă de exagerare că viaţa muzicală modernă (inclusiv orchestra modernă) începe să prindă viaţă odată cu Berlioz sau cel puţin datorează imens inventivităţii şi ambiţiilor sale. Şi merită măcar menţionat (mai ales în „Familia”, care e în primul rând o revistă literară) marele talent (chiar şi umoristic) al memorialistului Berlioz.

Simfonia fantastică, una dintre primele compoziţii „cu program” din romantism, e capodopera sa cea mai răspândită şi, poate, cea mai desăvârşită.  Această lucrare a generat după prima audiţie de la Paris un scandal similar cu cel al „bătăliei” pentru „Hernani” de Victor Hugo, port-drapelul romantismului literar. Subiectul simfoniei e destul de morbid şi în bună măsură autobiografic (obsesia amoroasă a unui tânăr artist şi halucinaţiile lui provocate de opiu). Ingeniozitatea orchestrală a lui Berlioz, mai ales pentru a sugera imagini groteşti şi sinistre, e însă la fel de captivantă şi azi.

Păcat de surpriza neplăcută a unor deficienţe de comunicare interpretativă între dirijor şi orchestră, cu atât mai de neînţeles la nivelul experimentatului Petre Sbârcea. Cea mai flagrantă a fost într-un moment din partea lentă, frumoasa „Scenă câmpenească” (o „învălmăşeală” la viori), dar au existat şi licenţe de neînţeles faţă de partitură. De exemplu, faţă de piano-pianissimo indicat de autor, acordurile suflătorilor care deschid prima parte au fost emise pe puţin în mezzo forte (deşi toţi avem urechi, expresia „pe puţin” nu e deloc inadecvată, fiindcă se ştie că într-o interpretare cu adevărat sensibilă valorile de dinamică sunt relative, ele trebuind raportate la contextul piesei sau al secţiunii respective). Dar publicul orădean, atât de binevoitor, a trecut cu vederea această viziune dirijorală atât de originală şi a aplaudat călduros.

Concertul de peste două săptămâni a fost condus de Iurie Florea şi l-a avut ca solist pe tânărul violoncelist Răzvan Suma. După compoziţii de Haydn şi Elgar, s-a interpretat Simfonia a II-a în Si bemol major (1815) de Franz Schubert (1797 – 1828), cu ocazia comemorării în cursul lui 2003 a 175 de ani de la moartea acestui mare exponent al perioadei de început a romantismului. Din păcate, lipsa din program a vreunei „vedete” la modă sau a vreunui „şlagăr” al repertoriului simfonic a determinat o afluenţă de public ceva mai redusă decât de obicei.

Această compoziţie de adolescenţă, plină de vervă dar puţin definitorie pentru geniul lui Schubert, nu s-a mai cântat de mult la Oradea. Deşi unele modulaţii prevestesc procedeele tipice ale lui Schubert din perioada matură, iar partea cea mai interesantă şi personală este finalul, lucrarea este tributară modelelor clasice, pe linia lui Haydn şi a tânărului Beethoven (prima temă semănând cu cea din uvertura la „Făpturile lui Prometeu” a acestuia).

Ar fi fost mai interesantă, poate, programarea unei capodopere gen Simfonia a VII-a în Do major D. 944 (1825) sau Simfonia neterminată în si minor D. 759 (1822), aceasta din urmă eventual şi cu partea a treia, orchestrată complet de muzicologul Brian Newbould după schiţele cvasi-complete ale lui Schubert. Sau a frumoaselor simfonii „clasice” (a IV-a şi a V-a), sau, de ce nu, a altor simfonii foarte promiţătoare lăsate de Schubert în stadiu de schiţe mai mult sau mai puţin avansate, mai ales cele în Re major D. 708a (1818), în Mi major D. 729 (1821) sau Re major D. 926a (1828), de asemenea orchestrate şi completate în măsura posibilului de către acelaşi neobosit cercetător britanic (unele încă din anii 1970), cunoscute şi discutate în Occident.