Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Tentaţia Nordului sau despre lumea (nouă a) lui Caragiale

Ioan Derşidan,

Mircea Popa (coord.)

Caragiale - Tentaţia Nordului (studii şi articole despre I. L. Caragiale)

Editura Universităţii din Oradea, 2003

Lector, intende: laetaberis! Apuleius îşi deschide Metamorfozele cu acest îndemn, crezând în profunzimea textului său, avînd convingerea că cele ce se vor întîmpla în carte îi vor plăcea negreşit cititorului. Mutatis mutandis, Tentaţia Nordului va bucura desigur împătimiţii de Caragiale nu numai prin noutatea abordării, a punctelor de vedere, ci şi a informaţiilor de ordin istorico-literar pe care volumul le aduce.

După Eminescu-dimensiunea romantică (volum de studii şi articole) conceput de Literele orădene, cartea despre Caragiale (iniţiată tot de universitarii orădeni cărora li s-au alăturat şi universitari clujeni) instituie o serie dedicată clasicilor pe care o sperăm continuată cu Slavici, Creangă, Maiorescu, etc. Iniţiativa ce reuneşte deopotrivă seniori şi juniori (citeşte mai tineri!) e cu atît mai lăudabilă cu cît cheamă la muncă în echipă, deprindere tot mai des lăsată laoparte. Proiectele comune de cercetare sunt întotdeauna incitante, provoacă spiritele, iar rezultatele sunt pe măsura aşteptărilor.

Volumul de faţă organizează studiile şi articolele în trei mari secţiuni: Caragiale în presa transilvăneană (antologie de texte), Caragiale în presa germană (reproduceri în presa transilvăneană) şi Interpretări şi contribuţii documentare. Remarca ce se impune de la început este abordarea nouă pe care o impune partea de istorie literară şi o propune, în acelaşi timp, abordarea critică. Suntem obişnuiţi cu modul de interpretare al lui Caragiale din punctul de vedere al sudului, al balcanismului, al lumii de paiaţe specifică porţilor Orientului şi observăm mai puţin cum şi de ce încearcă nenea Iancu o tentaţie a nordului. Că scriitorii au parte adesea de clişee critice sau de poncife, nu mai e o noutate pentru nimeni, dar sunt de semnalat eforturile documentate (precum cele din cartea de faţă) de a lărgi perspectiva cercetării şi de a aborda cu curaj noi aspecte. E limpede că opul ne invită la a descoperi un alt Caragiale, mai ascuns, cel de dincolo de facerea textului, cel greu accesibil cu mijloace simple. Dimensiunea nordică, orientarea spre septentrional, disciplina şi seriozitatea de alură teutonică a lui Caragiale, căutarea tonului grav de dincolo de rîsu’-plînsu’ scrisului său, receptarea lui în Apus sunt cheile pe care autorii din volumul în discuţie le propun în descifrarea operei. Ipotezele de lucru sunt îndrăzneţe, demonstraţiile, pe măsură, concluziile, convingătoare. Am numi demersul propus o nouă grilă de lectură a operei lui Caragiale. Una posibilă, însă solid justificată critic şi cu argumente de istorie literară inedite.

Ion Simuţ propune o radicală schimbare a stării de lucruri, catalogînd caragialismul drept o fatalitate pe care trebuie o să depăşim, aşa cum francezii s-au eliberat de Moliére, desprinzîndu-se de el. Demersul e sociologic, iar concluziile incitante. Astăzi nu se mai teme nimeni de Caragiale. Cădem cu euforie în lumea lui, crezînd cu naivitate că e un simplu joc, conchide criticul. Problema lichelismului nu poate fi însă un joc. Totuşi întrebarea persistă, chiar dacă sub altă formă: Ce ne-a mai învăţat pe noi Caragiale, pe noi şi pe cei de dinaintea noastră ?

V. Fanache surprinde o latură etern valabilă a lui Homo Caragialensis, preocupat de politichie, de asta aceasta cu obiect precis: Sfînta Constituţiune, de legalitatea şi felul aplicării ei (sui generis fireşte). Că nu suntem foarte departe de el şi că trăieşte printre noi e limpede, iar dovada e clară: şi noi  am fost pe 18 şi 19  octombrie a.c. la vot, ca tot cetăţeanul (neturmentat) să ne spunem părerea prin referendum ( Curat plebicistul lui Farfuridi! Curat Caragiale!) despre Constituţie. Ce-ar spune nenea Iancu să ne vadă? Uite-i ce drăguţi sunt!, ne imaginăm noi, gîndind pozitiv. Concluzia domnului Fanache, ale cărui preocupări pentru opera caragialiană sunt constante (dovadă şi volumul recent apărut) este că statutul de cetăţean în viziunea lui Caragiale este un simulacru. Parol!

Dana Cipău abordează un Caragiale dincolo de scris, pe cel ce face opera, aflat în chinurile devenirii ei. E ciudat şi plăcut spectacolul tăcerii care vorbeşte despre autorul ei. Poate că sugestia e mai importantă de mie de ori decît spusa; ni-i greu să ni-l imaginăm pe Mitică taciturn, tocmai el care are o plăcere reală să se audă vorbind şi să hipnotizeze pe alţii cu vorba lungă. Autoarea Reperelor pentru o poetică a tăcerii (volum apărut de curînd) ne propune totuşi o grilă de acest fel, iar articolul inserat în volumul de faţă este un exerciţiu pe text asupra tăcerilor caragialiene ce sunt, în viziunea autoarei, esenţializări ale scrisului său.

Receptarea operei lui Caragiale e un spectacol al registrelor extreme, susţine V. Chifor şi expune formarea, funcţionarea şi mai ales rosturile pe termen lung ale contenciosului caragialian.Concluzia criticului orădean este că detractorii sunt necesari în măsura în care ei gîndesc pozitiv valorile caricaturizate de Caragiale şi propun o desprindere de acestea. Fiecare generaţie ar trebui să-şi aibă detractorii ; filosoful de la Păltiniş îi reproşa odată lui E. Simion: Generaţia voastră n-a dat nici un detractor al lui Caragiale... Întrebarea lui Dan C. Mihăilescu este, în acest context, justificată: Unde ni sunt detractorii? Cronologia contestărilor majore ale lui Caragiale face din intervenţia scrisă a lui V. Chifor din acest volum o provocare a spiritului. Ar fi un examen al conştiinţei s-o acceptăm sau o blazare comodă să trecem pe lîngă ea.

Lumea argotică cu plosca minciunilor ei, Mitică cel potrivit în toate sau junele voievod meteorologic, crucişul Acriviţei, Nordul, votul ca milă şi salvare, preparativele pentru o moarte demonstrativă, eufemismul învingător etc. sunt cuvintele-cheie ale contribuţiei critice a lui Ioan Derşidan, cunoscut exeget al dinastiei Caragiale. Aportul său e incontestabil, savurăm însă de fiecare dată noutatea punctelor de vedere, rigoarea şi argumentaţia analizei.

Aneta Micle argumentează că marile valori nu ies dintr-un tărîm (estetic şi literar) sterp şi că precursorii caragialismului nu sunt de neglijat, chiar şi cei de dinaintea lui Alecsandri. Analiza pe texte e incitantă.

Partea inedită a volumului e dată de intervenţiile de istorie literară consemnate de Mircea Popa: mărturii, amintiri, însemnări, comentarii, observaţii critice şi laudative despre Caragiale de la contemporanii lui, publicate în presa transilvăneană („Tribuna”, „Românul”, „Luceafărul”, „Lupta”, „Familia” etc.) şi în cea germană (traduse şi publicate în presa românească din Ardeal). Aflăm în premieră că în 1901 Năpasta e jucată la Teatrul Secession din Berlin, în montarea lui Paul Lindau (după cum atestă scrisorile acestuia către Mite Kremnitz). Cele şase scrisori rămase pînă azi inedite provin din arhiva personală a scriitoarei, moştenită de nepotul său Georg Kremnitz şi au fost cedate fondului Bibliotecii Universitare „L. Blaga” din Cluj-Napoca. Mircea Popa, cu binecunoscuta-i meticulozitate ştiinţifică, le oferă spre publicare în acest volum, crescîndu-i astfel cota de interes şi provocînd cititorul să scruteze noi ascunzişuri ale vieţii şi operei lui Caragiale. În acest context, repetăm începutul: Lector, intende: laetaberis! Tot de aportul lui Mircea Popa ţin şi consideraţiile elogioase a trei importanţi critici din Germania şi Austria vis-á-vis de opera lui Caragiale, inserate integral în partea a doua a volumului: Caragiale în presa germană; acestea reprezintă o întîlnire aproape uitată azi cu modul în care opera lui Moş Virgulă (cum îi plăcea să se autoironizeze) a fost receptată de străini. Sunt şi acestea file de dosar din contenciosul Caragiale.

Cu nuvelistul şi dramaturgul suntem familiarizaţi pe deplin, dar Caragiale poetul (sau, mai degrabă, autorul de versuri) rămîne tot neobişnuit: „Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă/ Cînd lumea d-astăzi, rece şi materialistă,/ Îşi rîde de chimere şi de puterea lor?/ Credinţele d-acuma condamnă poezia/ Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia/ Ce merită să poarte dispreţul tuturor...” Continuarea? E mai bine să lăsăm cititorului plăcerea descoperirii, ca şi pe aceea de a face comentarii, e dreptul lui.

Volumul de faţă vine cu completări importante la „Caragialiana”, atît în ceea ce priveşte dosarul de istorie literară, cît şi cel critic. Sunt de semnalat „greii” la categoria Caragiale (cei ale căror preocupări constante sunt operele muşcătorului junimist (Fanache, Derşidan, Cubleşan, etc.), cei ale căror intervenţii despre Caragiale vin în continuarea preocupărilor lor constante (intelectuale, fireşte) (Chifor, Micle, Simuţ, Cipău etc.), dar şi mai noii sau cei în devenire într-ale lui nenea Iancu (D. Radu, M. Miheţ).

Realizarea grafică deosebită a volumului ce permite reconfortante reîntîlniri prin intermediul imaginilor cu slova de mînă a lui Caragiale (necunoscută multora), cu rolurile de excepţie ale lui Grigore Vasiliu Birlic (aici surprins în ipostaze din Vizită şi Două loturi) e spre meritul redactorilor cărţii (Dana Sala, Paula Nemţuţ şi Marius Miheţ), al tehnoredactorului (Cristian Clitan), precum şi al editurii universităţii orădene.