Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

„Peste spasmuri şi spaime lumina”

Ion Pop

Elgii în ofensivă

Editura Vinea

Bucureşti, 2003

Obligaţia de a privi abisul fructifică aceste Elegii în ofensivă, cele mai frumoase poeme ale lui Ion Pop. Adjectivul nu e tocmai cel mai potrivit aici şi acum, dar exigenţa estetică în cazul actului artistic autentic funcţionează parcă mai acut în împrejurări de creaţie al căror suport biografic e dintre cele mai dramatice. Experimentarea limitei, atâta cât e posibilă fiinţei precare, proba pragului – căreia Blaga i-a dat tulburătoarea expresie din Glas de seară: „Din prag un gând se uită lung./ Să-l las în casă? Să-l alung?/ Cuvânt încearc-a se rosti:/ Veni-va zi! Veni-va zi!” -, iluminările dobândite după luptele interioare cu gândul, glasul, cuvântul şi starea iminenţei „Punctului Negru”, proiecţiile metamorfozelor tainice ale corporalităţii, amintirile vârstelor paradisiace şi ale chipurilor unor foarte dragi oameni care au fost (tulburătoare poemele în care vibrează amintirea Profesorului Mircea Zaciu şi cea a lui Marian Papahagi), un sentiment rilkean al tristeţii iluminate, o muzică a contemplării – sunt invocaţi Bach şi Mozart împotriva „Orei scrâşnetului”, a „haosului care stă la pândă în orice cotlon al meu”, a „gloatei murdare, în mlaştina unde/ mi se împotmolesc zodiile”: „Cu penultimul strigăt vă chem,/ vă invoc, vă implor, –/ pe tine, cel din cimitirul săracilor,/ de printre oase şi flaute,/ şi pe tine, stăpân al vitraliilor, geometru fără de milă” –/, un univers crepuscular căruia poetul nu încetează a-i citi pasajele luminoase, un umor blând, surâzător (ca în Ceva nu e tocmai în ordine), dau elegiilor un fel aparte de frumuseţe, nu agresivă, nu ofensivă, ci, dimpotrivă, bogată în uimiri şi interogaţii de o prospeţime regăsită, eliberatoare.

Intenţia lecturii de a îmbrăca hainele canonice ale comentariului critic se volatilizează, îşi simte inadecvarea şi rămâne bucuria de a citi şi reciti aceste elegii care sunt rostite fără emfază, fără patos exterior, cu un firesc despodobit de artificiile poetizării, cu o linişte melancolică, cu un surâs tolerant şi dezamăgit, ca în afara timpului, cu, totuşi, o împotrivire înţeleaptă faţă de Ora (sunt câteva poeme cu acest titlu) limitei.

Reveria intelectuală , spirituală mai bine zis, demnitatea examenului existenţial şi moral induc o stare de aequanimitas. Zvonurile timpului trecut sunt percepute sub zodia unui imperfect comentat cu detaşare, dar şi cu o uimire nouă. Biologicul e contemplat ca o poveste, visul e povestit cu un frison premoniţional, iar dorul de sens şi de „puţină Istorie” rămâne nevindecat dar depăşit de „expresivităţi” pe care odinioară ambiţiile textului nu le-ar fi luat în seamă (ca în Zăpadă pe un scaun, Aceste vârtejuri) în timp ce „numai tu, iarbă, creşti/ verde şi nesimţită”. Când vrea să numească realităţi mai teribile ori mai maligne, poetul apelează la sintagme scrise cu majuscule: „Idei Majore”, „Ucigaşul Caligrafic”, „Opus Magnum”.

Capacitatea de a interpreta inedit-liric o întâmplare, o scenă, o secvenţă, o replică, delicateţea, discreţia confesiunii, modul subtil de exorcizare sau eufemizare a Răului rămân însuşiri admirabile ale scrisului lui Ion Pop, dar acum poetul nu mai e ocupat şi preocupat de timpul mare şi convenţional ci de ora de interiorizare dureroasă şi iluminată, pentru că acum ştie că „Opus Magnum” nu e cea comentată de profesorul sau criticul de literatură  ci ceea ce se revelează unei noi „scriituri”, celei a unui „fel mai catifelat şi mai la adăpost de a vorbi despre moarte”, acum poetul se împacă într-un Cântec simplu: „M-a bătut azi-nopate Dumnezeu/ cu zece bâte deodată, –/ dar ce luminoasă-i cămaşa mea/ în loc să fie însângerată.// Azi-noapte ca o tobă am fost bătut,/ ca toată lumea să ştie,/ ceea ce eu nu voi şti,/ nici acum, nici întru vecie.// Dar, Doamne, ce bine-i uneori să fii prost/ în timp ce ştiinţa-i a tuturora/ şi să-ţi devină sângele lumină/ măcar în noaptea când îţi bate ora.”

Acum poetul s-a eliberat de orgoliile, trufiile, competenţele şi performanţele cărturăreşti, acum uită toate lecţiile producerii de  litere şi cuvinte şi auzul său percepe eminesciana creştere a ierbii: „Acum, vom vedea/ dacă roşul e roşu/ şi verde verdele;/ dacă, urmând unei estetici a urâtului,/ puturoasa gânganie care/ scârbeşte aerul/ mai poate fi salvată/ printr-o suavă comparaţie/ cu Altceva.// Vom şti, în sfârşit, dacă/ plămânii exersaţi în vecinătatea/ zăpezilor eterne/ vor avea, totuşi, scundul curaj/ de a gusta duhoarea din vale.// Oho, s-au compus destule/ şi multe s-au descompus/ între miriapode şi ode,/ între cântece şi pântece./ Sămânţa n-a căzut întotdeauna/ nici în humusul cald,/ nici pe marmură.// Poate vor răsări totuşi/ un fel de statui,/ poate că/ încăpăţânată şi oarbă,/ clarvăzătoare pe veci,/ va răzbi totuşi/ şi puţină iarbă.” (Bilanţ).