Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

O voce a destinului

Monica Lovinescu

Jurnal I, II, III

Editura Humanitas

Bucureşti, 2002, 2003

Încerc să scriu despre cele trei volume apărute acum din Jurnalul  Monicăi Lovinescu, în decembrie 2003. Sunt ultimele zile când mai fiinţează Departamentul pentru România şi Republica Moldova, cum se numeşte după mutarea la Praga Serviciul românesc al Europei Libere, post de radio cu care s-a identificat Monica Lovinescu între anii 1962 şi 1992. Ascultătorii — mulţi, puţini, câţi or mai fi rămas — ai radioului ce se pregăteşte să intre în istorie şi în neuitare ca o bornă de neocolit a suferinţei noastre, a românilor, ce am îndurat o jumătate de veac iadul comunist, au ocazia să reasculte o parte din emisiunile păstrate în fonotecă. Din când în când programul e întrerupt de un gingle promoţional în care ni se spune că „Radio Europa Liberă înseamnă oameni care au ceva de spus” şi în care aud câteva vorbe rostite de Noel Bernard, Ioana Măgură-Bernard, Şerban Orăscu, Radu-Călin Cristea, de participanţii la Revoluţia din Decembrie 1989. Sunt voci care au consemnat ori chiar au făcut istoria. Preţ de câteva secunde se aude şi glasul Monicăi Lovinescu cu un extras dintr-un comentariu despre ce ar fi însemnat pentru România aplicarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Un comentariu din care răzbătea — dacă îmi aduc bine aminte — o cruntă dezamăgire. De fapt, despre elanuri, avânturi, bătălii, unele pierdute, multe câştigate, despre curaj şi neputinţă, despre acte de eroism şi momente de laşitate, dar mai ales despre dezamăgire dau seama cele trei tomuri ale Jurnalului ţinut cu regularitate (una totuşi relativă, aş zice eu contrazind editorul) între 1981 şi 2000. De ce relativă? Pentru că din cele trei volume care acoperă arcul de timp dintre 1981 şi 1993 lipseşte anul 1989.

Monica Lovinescu a venit la Radio Europa Liberă în 1962, după ce a lucrat la Radio Paris. În 1966 conducerea Departamentului românesc îi era încredinţată lui Noel Bernard care în 1967 a izbutit să convingă managementul american de necesitatea introducerii în grila de programe a emisiunii Teze şi antiteze la Paris. În accepţiunea lui Bernard, postul trebuia să fie unul militant, dar şi complet. Am descoperit această emisiune ce prezenta Parisul ca loc de confluenţă între culturi şi care la început mi s-a părut elitistă prin 1976 -1977, când, către sfârşitul liceului, am început să ascult Radioul de la München. Îmi amintesc că la început se difuza sâmbăta seara, mai apoi joia la 21,10, ora României. În 1973 apărea în formatul ce i-a asigurat celebritatea Actualitatea românească, emisiune care mai întâi vinerea, mai apoi sâmbăta era în totalitate consacrată vieţii culturale din ţară. Monica Lovinescu era nelipsită, vocea sa fără putinţă de a fi confundată. Asta până ân 1992, când o decizie pripită a americanilor şi lipsa de atitudine a directorului Nicolae Stroescu-Stânişoară au făcut ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca să părăsească Europa Liberă fără măcar a-şi putea lua bun rămas de la ascultătorii lor fideli. Închiderea forţată şi lipsită de eleganţă a biroului de la Paris le-a permis celor doi să-şi scrie  cărţile. Tot răul spre bine? Poate! Dar glasurile lor au continuat să fie omniprezente în mentalul românilor. Cred că nu numai în 1990 când s-a petrecut prima revenire în ţară a Monicăi Lovinescu ea putea fi şi era lesne recunoscută după voce. Sunt încredinţat că şi acum, la mai bine de zece ani de când Monica Lovinescu nu numai poate fi auzită la Europa Liberă oamenii ar identifica-o negreşit. Căci glasul Monicăi Lovinescu face parte din descrierea mărcii de înregistrare a postului de la microfonul căruia a vorbit despre noi, despre literatura română, despre comunism şi neocomunism, cu exemplaritate şi fără precauţii.

Jurnalul e documentul ce dă seama despre o parte din viaţa celei ce şi-a asumat dreptul, libertatea, curajul şi obligaţia de a pune pe unde scurte istoria într-o perioadă când ea a fost extrem de tumultoasă. Aflăm din el ce citea, ce filme vedea, ce spectacole de teatru agrea, ce muzică asculta, cu cine se întâlnea, cum afla ce se întâmpla în ţară, cum încerca să influenţeze evenimentele, cum lupta ca ele să treacă pe unde cea care pentru mulţi era, după cum o caracteriza Ileana Mălăncioiu„o voce a destinului”. (cf. Recursul la memorie, Editura Polirom, Iaşi, 2003). Şi chiar dacă pe alocuri poeta are rezerve faţă de însemnările zilnice ori unele valori promovate de Monica Lovinescu, cred că are dreptate când afirmă că „Jurnalul dnei Monica Lovinescu poartă marca unui spirit pătrunzător şi echilibrat, interesat de tot ce se petrecea atât în Est, cât şi în Vest, pentru a putea să ţină dreapta măsură.” Iar „dreapta măsură” e vizibilă în primul rând în atitudinea Monicăi Lovinescu faţă de regimul comunist.

1. Monica Lovinescu şi socialismul dinastic

Autoarea Jurnalului a ajuns la Paris tocmai în momentul în care în România se instala comunismul, iar brutalitatea cu care s-a petrecut această operaţie comandată de Moscova prevestea tot ce putea fi mai rău. Era însă perioada în care inteligentia occidentală, cea din Franţa mai cu seamă, se afla pradă stângosmului. I-a fost nespus de greu tinerei scriitoare să se adapteze acestui mediu intelectual adesea ostil. Cu atât mai mult cu cât la câţiva ani după ce a ajuns la Paris, Monica Lovinescu s-a confruntat nemijlocit cu ororile comunismului. Mama ei, Elena Bălăcioiu, avea să cadă victimă gulagului românesc, iar acest moment biografic cumplit transpare constant, dar nu la modul patetic, în toate cele trei volume ale Jurnalului. Opera lui E. Lovinescu a devenit în bună parte „neconvenabilă”, iar publicarea câte unui fragment până atunci cenzurat din scrierile tatălui ori un articol bine scris despre opera lui apărut într-o presă literară tot mai cenzurată o bucură nespus pe Monica Lovinescu. În 1977, scriitoarea va fi victima unei agresiuni bestiale comandată de Nicolae Ceauşescu. Amintirea acestei bătăi cumplite ce va anunţa viitoare acte de violenţă la adresa angajaţilor Europei Libere persistă în Jurnal, dar nu ocupă primul plan. Respectiva poziţie e rezervată actelor de disidenţă ale lui Dumitru Mircescu, Gheorghe Ursu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, ale Doinei Cornea şi ale muncitorilor de la Braşov. Monica Lovinescu freamătă să ştie totul despre aceste acte de curaj, face imposibilul ca ele să fie cunoscute în Franţa, îl sprijină în acest sens în mod necondiţionat pe Mihnea Berindei, întreţine legături cu puţinii ziarişti occidentali interesaţi de România, se bucură când aceştia pătrund faptele, se întristează când o fac fără pricepere şi fără a atinge ţinta, poartă nesfârşite convorbiri telefonice cu factorii de decizie ai Radioului de la München pentru ca ele să treacă pe unde. Suportă cu umor atacurile din presa din ţară, mai cu seamă cele din Săptămâna lui Eugen Barbu, se amuză de „pamfletul” Baba la uluci însăilat de Paul Everac şi publicat de Adrian Păunescu în Flacăra, dar suferă îngrozitor când Maria Untaru, mama lui Virgil Ierunca, este umilită printr-un pseudo-interviu publicat de aceeaşi revistă sub semnătura lui Dinu Săraru. Notează Monica Lovinescu — „ Preţul cel mai insuportabil pe care l-am  avut de plătit a fost de a nu ne putea îngriji părinţii la bătrâneţe. Iar pentru mine — închisoarea mamei de care nu m-am vindecat.” Everac, Săraru, Păunescu şi alţii asemenea lor au dus-o ori o duc foarte bine şi după ce a sucombat comunismul pe care l-au slujit cu ardoare. Şi atunci cum să nu fii dezamăgit? Monica Lovinescu consemnează persecuţiile politice ordonate de Ceauşescu, e preocupată de destinele unor intelectuali (Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu) ori al unor instituţii (revistele Secolul XX şi România literară) şi crede că exilul nu face îndeajuns pentru a contracara socialismul dinastic, pentru a salva ceea ce mai putea fi salvat. Monica Lovinescu ştie că lupta ei împotriva comunismului e inegală, dar nutreşte necondiţionat convingerea că ea nu trebuie abandonată.

2. Monica Lovinescu şi actualitatea culturală românească

Autoarea Jurnalului a cunoscut viaţa culturală românească în chip mediat, prin cărţile şi revistele ce-i parveneau pe căi ocolite, prin mărturiile contradictorii ale diverşilor „clandestini”, adică scriitori, oameni de ştiinţă, artişti care, odată ajunşi la Paris doreau să-i vadă pe „Ierunci”, prin zvonuri şi informaţii trunchiate pe care încerca să le clarifice. Lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură după 1989, dar lupta cu confuzia e dintre cele mai dure în primele luni ale lui 1990, până la prima venire în ţară. Interesul Monicăi Lovinescu s-a concentrat cu deosebire asupra actualităţii literare româneşti, un loc aparte fiind rezervat vieţii Uniunii Scriitorilor. Fiecare convocare (tot mai rară, de altminteri) a Consiliului Uniunii putea să aducă surprize, acte de demnitate ori de împotrivire salutate ca atare de la microfonul Europei Libere. Apariţiile editoriale erau comentate cu promptitudine, iar o cronică favorabilă semnată radiofonic de Monica Lovinescu însemna un certificat de nobleţe pentru orice scriitor. Cu autenticii refuznici, cu disidenţi, dar şi cu oameni mai puţini „singuri” se întâlneau, asemenea lui Noel Bernard, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, inteligenţa lor creionând o panoramă extrem de corectă a lumii literare româneşti. Din Jurnal afli aproape totul despre lupta lui Lucian Pintilie pentru ca filmul  De ce trag clopotele, Mitică? să treacă de cenzură. O Săptămână a filmului românesc e aşteptată cu nerăbdare şi comentată cu rezervele de rigoare. Toată lumea „culturnicilor” bucureşteni apare ca într-un insectar în Jurnal. După 1989, relaţiile cu Andrei Pleşu aveau să intre într-un con de umbră, mai întâi fiindcă Monica Lovinescu nu a agreat participarea la guvernare a filosofului, apoi pentru că a dezaprobat apariţia Dilemei, apreciată  prea pripit drept o „contramanifestaţie” la 22. Nici Ion Caramitru nu are parte de sentimente prea bune, fiind considerat vinovat de a fi stat prea mult alături de Ion Iliescu şi de FSN. Mai târziu, cred că perspectiva se va schimba. Cele câteva vizite în România postrevoluţionară îi certifică scriitoarei popularitatea imensă de care se bucură, îi stârnesc nostalgii, dar şi reflecţii şi premoniţii negre. Multe, din păcate, împlinite. În vacarmul generalizat din primii ani de libertate, în neînţelegerile dintre scriitori, în eşecul Conferinţei scriitorilor din aprilie 1990, în lupta pentru posturi, în atitudinile îndatorate comunismului ale noilor conducători, Monica Lovinescu găseşte suficiente motive de îngrijorare, deloc nejustificate. Dar mai relevante decât Jurnalul pentru viziunea Monicăi Lovinescu asupra vieţii culturale româneşti sunt volumele de Unde scurte sau Diagonalele. Aici, în Jurnal avem doar un compediu. Unul de maximă concentrare şi seriozitate.

3. Monica Lovinescu şi exilul românesc

Neîndoielnic, Monicăi Lovinescu nu i-a scăpat nimic din ceea ce a fost important în viaţa culturală şi politică franceză. Dar din punct de vedere social, autoarea Jurnalului şi-a consumat viaţa cu predilecţie în vecinătatea exilaţilor români. Într-un interviu acordat în noiembrie 1998 lui Mircea Iorgulescu, scriitoarea afirma hâtru că „ a stat la Paris într-un cartier bucureştean.” „Vecinii” ei de prim rang au fost Eugéne Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran pe care i-a cunoscut îndeaproape, cărora le-a comentat cărţile, i-a făcut să fie prezenţe într-o Românie în care erau interzişi. I-a apreciat ca mari creatori, dar nu i-a sanctificat, considerându-i mai întâi oameni. Fireşte, Monica Lovinescu a fost apropiată şi de Christinel Eliade, de Rodica şi Marie-France Ionesco. A fost alături de toţi exilaţii importanţi (George Banu, Paul Goma, Paul Barbăneagră, Rodica Iulian, Oana Orlea, Theodor Cazaban, Marin Tarangul, Pavel Chihaia, Horia Roman, Alain Paruit, Sanda Stolojan). Mai toţi, dar şi alţii i-au fost colaboratori, iar relaţiile lor s-au prelungit şi dincolo de biroul parizian al Radiolui münchenez. Simpla condiţie de exilat nu a însemnat pentru Monica Lovinescu o garanţie de cinste. Diarista a notat cu rigurozitate tensiunile, inamiciţiile, acţiunile interesate ori dubioase ale celor de peste graniţă. A dat şi aici dovadă de realism. Nu înseamnă că scriind despre oameni nu a fost şi subiectivă. Dar nu sunt identificabile semne de mauvaise conscience.

4. Monica Lovinescu şi Europa Liberă

Radioul a însemnat pentru Monica Lovinescu mai mult decât un loc de muncă ce i-a asigurat celebritatea. Cum nu a avut decât relaţii „de departe” cu centrala de la München a fost scutită de intrigile care nu au lipsit. A putut să se revolte împotriva prudenţelor directorilor americani. Relaţiile cu directorii români au avut amplitudini diferite. Cel mai apropiat le-a fost Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca Noel Bernard în care au găsit un mare ziarist, un adevărat fenomen, un pasionat. De simpatie s-a bucurat şi „tranzitoriul” Mihai Cismărescu (Radu Gorun). Faţă de Vlad Georgescu, Monica Lovinescu a încercat sentimente amestecate. Îl vroia mai puţin „moale” mai „pe eveniment”. Dintre celelalte voci de la München apar cărţi Gelu Ionescu, N.C. Munteanu, Nicolae Stroescu (deloc agreat), Ioana Măgură, Raluca Petrulian, Ion Ioanid (admirat după apariţia primului volum din Închisoarea noastră cea de toate zilele), Romilo Lemonidis (Victor Cernescu) Emil Hurezeanu, Emil Georgescu, Nestor Rateş. Însemnări rapide, dar care surprind în câteva vorbe esenţialul. Esenţialul despre Europa liberă. Căci, într-adevăr, cu bune şi cu rele, Radio Europa Liberă  a însemnat oameni. Oameni care au avut ceva de spus. Citiţi Jurnalul şi vă veţi convinge de aceasta odată în plus.