Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Peter Brook

Împreună cu Shakespeare

Cu prilejul celei de-a patra ediţii a Festivalului Internaţional „Shakespeare” ce a avut loc la Craiova toamna trecută a fost lansat volumul Împreună cu Shakespeare, purtând semnătura unuia dintre marii regizori ai contemporaneităţii, Peter Brook.

Nu am avut ocazia să iau parte la Festival, dar prin amabilitatea directorului acestuia Emil Boroghină, am intrat în posesia cărţii. Tradusă cu eleganţă de Anca Măniuţiu, beneficiind de o prefaţă cu valoare de studiu introductiv alcătuită cu competenţă de teatrologul francez de origine română George Banu (Brook şi dublul său), unul dintre cei mai buni cunoscători ai creaţiei ilustrului regizor, autor al volumului Brook ou le metteur en scčne apărut la Flammarion în 1992 şi coordonator al cărţii Brook — Les voies de la création théâtrale, Împreună cu Shakespeare face parte din categoria „lecturilor esenţiale” datorită bogăţiei şi calităţii informaţiei, rigorii viziunii, capacităţii intuirii şi pătrunderii problemelor fără soluţionarea cărora este exclusă o validă punere în scenă a creaţiei shakespeariene.

Pentru Brook, Shakespeare a însemnat o carte de căpătâi. L-a citit, l-a interpretat, l-a înscenat întreaga viaţă. La doar 20 de ani a montat Regele Ioan, iar primul său triumf s-a petrecut cu Zadarnicele chinuri ale dragostei. Shakespeare a fost pentru Brook ceea ce George Banu numeşte „îngrăşământul” său predilect. Şi tot George Banu observă că „fraza vieţii lui Brook va fi scandată de Shakespeare cu o frecvenţă nicicând dezminţită — distanţa dintre două montări nu va depăşi niciodată cinci ani”.

În spectacolele shakespeariene ale lui  Brook, George Banu a indentificat „virtuţi filmice”. Montarea aceasta ciclică a lui Shakespeare s-a bazat pe o reflecţie temeinică, pe interpretarea în adâncime a universului spiritual shakespearian. Au luat astfel naştere pagini de o originalitate incontestabilă pe care, iată, cititorul român are acum ocazia să le cunoască graţie cărţii apărută la Editura Aius din Craiova.

În Să-l uităm pe Shakespeare – prima secvenţă a cărţii – îşi spune cuvântul practicianul Peter Brook, omul ce s-a confruntat mai întâi cu problema rostirii pe scenă a versului shakespearian. Brook observă că, la un moment dat, s-a născut un fel de „obsesie Shakespeare” ce a avut drept efect o denaturare, un reducţionism al versului marelui dramaturg. Sfatul pe care regizorul îl dă actorului dornic să-l interpreteze pe Shakespeare este să scape de „complexul Shakespeare”, adică să-l uite mai întâi fiindcă prima sarcină a oricărui interpret este de a da viaţă unei fiinţe umane. „Datoria actorului — scrie Brook – nu este să gândească cuvintele ca parte a unui text, ci să se gândească la el ca făcând parte dintr-o fiinţă umană, purtată de fluxul evenimentelor”. În fond, crede marele regizor, Shakespeare nu s-a dorit pe sine şi nici nu şi-a imaginat piesele ca nişte abstracţiuni ori nişte obiecte de studiu. Unica dorinţă a lui Shakespeare a fost ca piesele sale să determine „căutări în sine”, adică în adâncul fiinţei umane. De aici faptul că, în conformitate cu pertinenta remarcă a lui George Banu, teatrul shakespearian îi apare regizorului ca fiind ultimul adăpost înaintea instalării artificialului. Iar cererea de a-l uita pe Shakespeare, formulată de Peter Brook, se traduce prin refuzul de a-l căuta pe ilustrul dramaturg englez în afara vieţii şi în zona artificialului.

A doua secvenţă a cărţii conţine o seamă de Gânduri despre Shakespeare. Ce aflăm, de fapt, parcurgând respectivele pagini? Că Shakespeare nu e nicidecum demodat. Că e un mare poet. Că scria cu mare uşurinţă. Că era preocupat de poveste.” În fiece clipă — spune Peter Brook — el era pe deplin conştient, nu doar de acţiunea în sine, ci de tot ce intra în relaţie cu această acţiune, iar asta pe un număr infinit de nivele.” Că Shakespeare a surprins „densitatea clipei”. Că muzica verbului său e fără cusur. Că Shakespeare a scris „în spaţiu”, ţinând permanent cont de arhitectura clădirii teatrului în care urma să fie jucată viitoarea sa creaţie. Că vizibilui era întotdeauna dublat de invizibil. Că un regizor are dreptul de a contemporaneiza o piesă shakespeariană, cu condiţia ca în faţa ei să rămână respectuos, sensibil şi deschis. Că regizorul trebuie să-i conserve piesei organicitatea. Găsim, după cum lesne se poate constata, gânduri de bun simţ care, aparent, nu au nimic senszaţional, dar de care, adesea, în practica scenică, nu se ţine cont, astfel explicându-se nenumăratele eşecuri pe care le-au cunoscut mai peste tot în lume multe montări cu texte shakespeariene. În faţa unei piese de Shakespeare se cuvine să ne punem mereu întrebări, să fim circumspecţi înainte de a proclama faptul că am dobândit certitudini. Învăţăm din gândurile lui Peter Brook că trebuie să-l citim pe marele scriitor englez cu scrupulozitate de filolog, dar şi cu sensibilitatea proprie omului de azi. Şi asta deoarece „cuvintele se însufleţesc de o nouă viaţă atunci când devin un punct de întâlnire cu oamenii de astăzi, fie că e vorba de actori, de regizori sau de spectatori Scopul lor este acela de a ne pune în faţa unor întrebări deschise, pe care va trebui, mai apoi, să le înfruntăm încă o dată pentru noi înşine.”

Cea de-a treia parte a cărţii — Regele Lear-Piesa este drumul — reprezintă transcrierea interviului pe care George Banu i l-a luat lui Peter Brook pentru filmul Shakespeare — Des rois dans la tempâte. Într-un anume fel, aici găsim o recapitulare şi o întărire a lucrurilor afirmate în primele două capitole. Adică, Shakespeare nu poate fi montat oricând şi oricum, nu e dramaturgul deschis „capriciilor repertoriale”, înscenarea unei piese shakespeariene e condiţionată, mai mult decât în oricare alt caz, de existenţa în trupă a unor actori apţi să-i întruchipeze personajele, lucrul directorului de scenă trebuie să pornească de la o lectură atentă a piesei „pentru simplul motiv că totul există acolo, în text.” La Shakespeare aflăm „cuvinte iradiante”, cu o rezonanţă incredibilă, iar sarcina actorului e de a găsi calea ca această rezonanţă să se facă auzită. Găsim în această secvenţă a cărţii mai cu seamă gânduri despre Regele Lear ca piesă a unei „călătorii iniţiatice”, soluţii practice pentru rezolvarea înscenării unor momente, reflecţii despre complexitatea bufonului shakespearian. Dar încă şi mai importantă mi se pare ideea că la punerea în scenă a unei piese shakespeariene trebuie avută în vedere relaţia dintre teatrul care se schimbă neîncetat şi textele ce rămân neschimbate. Un rol aparte îi revine raportului dintre teatru şi cinema. Montarea unui Shakespeare este azi o provocare mai mare decât a fost în 1946, când Brook începea să lucreze la Festivalul de la Stratford.

Iar cartea Împreună cu Shakespeare este fără îndoială o invitaţie de a da curs unei astfel de provocări.